Biografismul și bântuiții lui Palahniuk

Bantuitii-Chuck-PalahniukTitlu: Bântuiții
Autor: Chuck Palahniuk
Editura: Polirom
Anul: 2007
Pagini: 456

Chuck Palahniuk ne prezintă în romanul Bântuiții o situație insolită: un domn pe nume Whittier face un apel general: timp de trei luni, un grup de oameni, în urma unei „preselecții” sunt aleși pentru a petrece trei luni complet izolați într-un teatru-cinematograf-bordel pentru a-și putea scrie opera magna.

Începutul cărții este următorul: „Ar fi trebuit să fie o tabără pentru scriitori. Ar fi trebuit să fim în siguranță. O colonie de scriitori, izolată, unde-am fi putut lucra, condusă de un bătrân muribund pe nume Whittier, până n-a mai fost ce-ar fi trebuit. Și-ar fi trebuit să scriem poezii. Poezii drăguțe. Gașca asta a noastră, elevii lui talentați, închiși departe de lumea obișnuită timp de trei luni. (…) Dar nu știam. Nu, era doar o tabără de scriitori până când a fost prea târziu să mai fim altceva decât victimele lui”.

Romanul începe cu traseul inițiatic al personajelor alese, suficient de curajoase, sau nu, cât să renunțe la trei luni din viața lor, să se retragă din lume, așa cum pronunță aproape sentențios de-a lungul romanului domnul Whittier, până la destinație, acestea locuiesc într-un teatru-cinematograf-casa-groazei, unde acest domn este dirijor, ocupându-se de realitatea pe care aceste personaje și-o construiesc constant, pe măsură ce așteptărilor lor cresc, pe moment ce se așteaptă tot mai mult ca acel ceva teribil și înfricoșător trebuie să se întâmple, pe atât ele fac tot posibilul să creeze o atmosferă oribilă, înfricoșătoare, strică boilerul, mașina de spălat, se sabotează unii pe alții, nefiind conștienți de faptul că fiecare dintre ei împărtășește un mit, pe care naratorul nenumit, un narator care este camera din spatele camerei din spatele camerei, ultimul în lanțul trofic, îl denumește drept Mitul Nostru, mitul faimei, al devenirii sociale, proiectându-și, deci, toate aspirațiile și visurile în acest mit.

Pe parcurs, însă, văzând că totul este liniștit, că nu există tortură, că domnul Whittier nu este un persecutor sadic, nu este Diavolul lor pe care să-l poată blama în ochii lumii (desigur, în realitatea lor interioară el va fi cel care i-a chinuit, i-a mutilat, i-a violat în moduri oribile, ei rezistând, totuși, poezia lor, romanul lor, piesa lor de teatru fiind unica mărturie a acestei realități crude), și deci, în momentul în care acesta, ajutat de unul dintre personaje, doamna Clark, își simulează moartea, personaje caută să instaureze anarhia, o anarhie edulcorată, o anarhie-de-comun-acord.

Toți se mutilează, pentru a putea da cât mai bine pe ecran, însă, pe parcursul acestei istorii, descoperim adevăratul motiv pentru care aceste personaje au decis să se retragă din lume, fie și pentru trei luni, unul este un ziarist care a înscenat moartea unui doctor veterinar, fost actor într-un film de mare succes în trecutul lor, un bucătar asasin de critici de restaurante, o mamă ce nu dorește decât să afle de ce fata acesteia a ales să plece de acasă în această tabără de creație, de ce a ales să se mutileze, să-și ciuntească trupul, un kinetoterapeut  ce a omorât un mafiot rus etc. etc., scursuri, oameni ce nu și-au  (mai) găsit locul în societate și care caută, după cum am spus, să se ajungă într-un fel sau altul.

Poveștile acestora sunt, de fapt, biografii ficționalizate, un text în alt text, un discurs despre condiția omului ce se chinuie să trăiască, însă mereu se lovește de un fapt, dispariție, boală, efectele traumatizante și mutilatoare ale masturbării în condiții neortodoxe etc. etc., istoria familiei, ajungând, astfel, să se cunoască unii pe alții, însă cititorului îi sunt date mici indicii despre ce este de fapt romanul: „Unele povești, spune ea, cu cât le spui de mai multe ori, cu atât le consumi mai repede. În cazul lor, dramatismul se stinge, și fiecare versiune pare tot mai prostească și mai ternă. Poveștile de celălalt fel te consumă ele pe tine. Cu cât le spui de mai multe ori, cu atât devin mai puternice. Poveștile astea îți amintesc mereu cât de prost ai fost. Și ești. Și vei fi întotdeauna”.

Aceasta este povestea din spatele poveștii: locul este doar un centru în care personajele se regăsesc, prin istorisirile despre sine, este epicentrul noii lor realități, al aspirațiilor lor, locul de unde încă nu e timpul să evadeze.

Restul, descoperiți.

Lectură plăcută!

Scroll to Top