Tu cum dracu‘ ai fi, idiotule, dacă te-ai trezi pe un pat de spital, într-o secție de terapie intensivă, cu o zi mai mort, cu douăzeci și patru de ore mai aproape de propriul priveghi, cu trei mii șase sute de minute mai adânc înfipt în pământ, cu încă un cui bătut în coșciug? (Marcus, pag. 16)
Nu aș fi vrut să demarez prezentarea acestui roman cu formula spre surprinderea mea, (…) , însă fac apel la ea pentru că realizez că demult nu am mai citit o carte autohtonă scrisă într-un stil atât de plăcut, în ciuda faptului că mulți ar putea afirma că e unul încărcat de pedanterie, nefiresc și care îi anihilează impresia de verosimilitate.
În pofida eforturilor evidente ale autorului de a menține sentimentul că te confrunți cu o poveste autentică, nu poți acorda credit narațiunii, pe care autorul se străduiește să o edifice pe structuri stilistice opulente (dar care fac totuși deliciul unor cititori ca mine) tocmai din acest motiv. Povestea pe cât este de simplă și redusă la spațiul claustrant al unui spital românesc, unde moartea și durerea joacă zaruri pe răsuflările locatarilor, pe atât de ornată de ample și văluroase inserții cu iz filosofic.
Alain Gavriluțiu găsește terenul propice pentru germinarea unor idei din intimitatea conștiinței sale și pentru problematizarea unor aspecte de natură psihologică sau socială, pe care simte nevoia sa le amendeze, dar nicidecum prin intermediul propriei voci, ci folosindu-se de personajele sale, puține de altfel, conferindu-le același glas tuturor, tehnică despre care cred că ar constitui cel mai mare minus al cărții. Ceea ce îl trădează este tocmai această strategie, prin care se dezvăluie prea mult pe sine și neglijează profund individualitatea și autonomia celor cărora încearcă să le dea viață, deși ideea ar putea părea ironică de-a dreptul, în condițiile în care este vorba de un spital în care protagoniștilor nu li se mai acordă nici măcar iluzia că pot învinge moartea. Însă le rămâne forța de a rămâne egali cu sinele, de a-și putea recunoaște păcatele aparent inavuabile și chiar de a persista în comiterea lor. Ideea morții rămâne una gravă, dar naratorul nu se dispensează nici de ocazia de a glumi pe seama ei. Tonul ludic care dezăluie o figură inteligentă, capabilă să surprindă tușele cele mai subtile ale realității, estompează din sobrietatea care ar trebui să guverneze un subiect atât de delicat: Moartea e mai cunoscută chiar și decât Michael Jackson și, cu toate astea, nu are decât un rând de haine. Ori e foarte modestă, ori e proastă. Imaginează-ți ce lovitură de imagine ar fi pentru orice creator de modă să îmbrace moartea. Boala nu mai are manifestările așteptate, nu vine însoțită de mari regrete din partea nimănui și nu constituie decât obiectul formulării unui crez auctorial, plasat pe umerii a trei personaje a căror conștiință își găsește sorgintea în același narator preocupat să sancționeze viciile unei societăți a căror valori nu concordă cu spiritul său revoltat. Însă vina acestor vicii o poartă chiar și el și nu e un demers dificil să recunoști în mărturisirile și poveștile celor trei un individ deplin ancorat în felul acela de a fi. Desigur că naratorul se scuză chiar de la începutul cărții prin formula consacrată: Orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenție artistică din partea autorului, care va fi considerată în limitele stilului literar sau ale genului pamflet. În orice caz, aspectul acesta nu e absolut deloc relevant, ci s-ar constitui mai degrabă ca o formă de psihologie inversă prin care se câștigă interesul cititorilor.
Ceea ce mi s-a părut remarcabil a fost scurta prezentare a cărții care anticipa intriga tipică unui roman american de succes și într-adevăr autorul pare că urmărește tiparele construcțiilor literare care promit o receptare imediată și care nu suprasolicită sinapsele niciunui cititor, pregătit să asimileze o istorioară despre trei indivizi comuni, în toposul palid al spitalului (spațiul acesta dedicat exitus-ului) și unde chestiunile tabu sunt discutate cu o lejeritate cuceritoare. Dar tocmai aici intervine elementul neașteptat al acestui volum. În ciuda faptului că face uz de rețeta unei cărți de succes, ușor abordabile, autorul vine cu un ingredient neașteptat: un limbaj pretențios, foarte studiat, ușor artificial, brodat cu metafore care dau de gol un nerv literar aparte, aflat în disonanță cu orizontul meu de așteptare.
Voi menționa totuși pentru melomani și faptul că romanul se bucură și de un playlist inițial, dar nu mi se pare o inovație spectaculoasă chiar dacă, de cele mai multe ori, versurile alese complinesc cu succes fluxul narativ. Ca o concluzie, Cărăușul de păcate e o carte care m-a surprins într-un mod foarte plăcut și pe care îmi doresc să o recitesc pentru reactualizarea sentimentului de încântare pe care mi l-a generat prima lectură.