Titlu: Clopotul de sticlǎ
Autor: Sylvia Plath
Editura: POLIROM
Anul: 2003
Pagini: 296
Recenzie trimisă de Elena Silvana Potocean
Despre Clopotul de sticlǎ al Sylviei Plath am aflat acum vreo doi ani, când am citit Dormi!, de Annelies Verbeke, o carte despre insomnie. Mi s-a spus atunci, dacǎ vreau o carte cu adevǎrat depresivǎ şi cu mult mai bunǎ, sǎ încerc Clopotul de sticlǎ. Unii zic despre Paulo Coelho cǎ s-ar fi inspirat din romanul Sylviei Plath atunci când a scris Veronika se hotǎrǎşte sǎ moarǎ. Iar despre stilul ei se zice cǎ ar semǎna cu cel al Virginiei Woolf. Deşi aceasta din urmǎ e mai cunoscutǎ, eu gǎsesc felul de a scrie al Sylviei cu mult mai original şi emoţionant.
E greu de zis cui i-aş recomanda aceastǎ carte. Dacǎ te ştii ca fiind deja o persoanǎ ce tinde spre depresie, probabil cǎ, odatǎ cu lectura acestui roman , te vei adânci şi mai mult în ea. Sau, cel puţin, acesta este efectul pe care l-a avut asupra mea. Iar dacǎ o astfel de stare îţi este strǎinǎ, e posibil sǎ nu îţi placǎ, sǎ nu reuşeşti sǎ înţelegi frǎmântǎrile personajului creat de Sylvia Plath, rezumându-te la a-i pune eticheta de persoanǎ instabilǎ emoţional. Totuşi, indiferent de categoria din care faci parte, eu cred cǎ meritǎ sǎ citeşti acest roman pentru cǎ este semiautobiografic, iar ceea ce vei descoperi în paginile lui este nu drama unui personaj, ci a unei poete a cǎrei hipersenzitivitate a dus la un proces de autoanihilare. Aşadar, a vorbi despre Clopotul de sticlǎ este sinonim cu a vorbi despre Sylvia Plath.
Dacǎ vǎ întrebaţi care-i sensul titlului pe care îl poartǎ acest roman, ei bine, clopotul de sticlǎ este metafora pe care Esther o foloseşte pentru a se referi la starea ei: „Pentru cel din clopotul de sticlǎ, vid şi terminat ca un copil mort, lumea însǎşi e un coşmar”.
Cine e Esther?
Esther e personajul pe care îl creeazǎ poeta Sylvia Plath în acest roman, pentru a-şi proiecta sinele asuprǎ-i. Esther e una din fetele acelea ce par a avea o viațǎ perfectǎ. Înzestratǎ cu talent literar, rǎsplătitǎ cu numeroase premii, intrǎ cu bursǎ la un faimos colegiu de fete. Cât despre stagiul de o lunǎ pe care îl câştigǎ pentru o revistǎ la modă dinNew York, acesta e visul oricǎrei fete. Nu şi al lui Esther. Dineurile, conversaţiile cu vedete sau cadourile primite nu îi oferǎ satisfacţie. Pentru cǎ viaţa ei e perfectǎ doar la exterior, pe dinǎuntru totul e confuz .Tot ce îşi doreşte este sǎ fie scriitoare. Dar lumea în care trǎieşte e una în care menirea femeilor e aceea de a fi soţii şi mame perfecte.
Frǎmântǎrile ei sunt cele ale artistului în general: tinde spre perfecţionism, se teme cǎ a eşuat din punct de vedere literar, o macinǎ incapacitatea de a exprima ceea ce este la interior, se simte neînţeleasǎ, oscilând între nevoia de singurǎtate şi cea de afecţiune. Şi, mai ales, se simte prinsǎ între aşteptǎrile celorlalţi şi cele proprii. Face parte din acei oameni pentru care orice eşesc mǎrunt e aproape o tragedie, care nu tolereazǎ eşecul şi nu acceptǎ sǎ facǎ altceva decât lucrul pentru care considerǎ cǎ sunt meniţi.
Romanul nu impresioneazǎ prin construcţia personajului, faptele narate, ori prin limbajul folosit. Ci, mai degrabǎ, datoritǎ emoţiei pe care Sylvia reuşeşte sǎ ţi-o transmitǎ printr-o tulburǎtor de sincerǎ şi extrem de personalǎ confesiune: „Dacǎ nevrotic înseamnǎ sǎ vrei douǎ lucruri total opuse în acelaşi timp, atunci sunt al naibii de nevroticǎ. Voi zbura de la unul la altul, înainte şi înapoi, pentru tot restul zilelor mele”.
Un punct forte al stilului Sylviei Plath e felul în care într-un roman atât de depresiv, despre sinucidere, reuşeşte sǎ integreze idei/ situaţii de-a dreptul comice, care te fac sǎ te ataşezi şi mai mult de acest alter ego al ei, care este Esther: „Apa avea câteva flori de cireş care pluteau prin ea şi m-am gândit cǎ e vreun soi de supǎ limpede japonezǎ, care se consuma în încheierea mesei, aşa cǎ am mâncat-o pânǎ la ultima înghiţiturǎ, cu tot cu florile crocante” (apǎ care era de fapt destinatǎ spǎlǎrii pe mâini). Sau: „dacǎ faci la masǎ ceva ce nu se cade cu o anume aroganţǎ, de parcǎ ai şti perfect cǎ faci ce trebuie, scapi basma curatǎ şi nimeni nu-şi închipuie cǎ n-ai maniere sau cǎ eşti prost crescut. O sǎ creadǎ cǎ eşti original şi foarte înţelept”.
Romanul deviazǎ de la tiparul obişnuit, trecerea de la adolescenţǎ la maturitate nu aduce cu sine o evoluţie, ci mai degrabǎ declinul personajului. Esther, fata cǎreia toţi îi preziceau un viitor strǎlucit, nu reuşeşte sǎ se adapteze normelor societǎţii. Se simte inadaptatǎ, la fel de strǎinǎ de viaţǎ precum personajul lui Camus. Presiunea constantǎ la care se simte supusǎ, anxietatea manifestatǎ faţǎ de viitor, dorinţa de a avea totul şi în acelaşi timp nimic, toate acestea o fac sǎ paralizeze, neputând lua vreo decizie.
Finalul nu aduce vreo certitudine. Esther pare a fi vindecatǎ, dar e conştientǎ de clopotul de sticlǎ ce atârnǎ deasupra capului ei, existând mereu posibilitatea de a cǎdea iar, sufocând-o. Dacǎ pentru Esther pǎrea cǎ mai existǎ speranţǎ, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre Sylvia Plath. Poeta s-a sinucis la scurt timp dupǎ publicarea romanului, neputând sǎ se bucure de succesul obţinut.
Dupǎ ce citiţi aceastǎ carte, vǎ recomand sǎ vizionaţi şi filmul Sylvia (2003), în regia lui Christine Jeffs, cu Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig. Acesta vine ca o completare a romanului, fiind despre perioada ce a urmat cǎsǎtoriei cu poetul Ted Hughes.