Titlu: Hoţul de umbre
Autor: Marc Levy
Editura: TREI
Anul: 2011
Pagini: 232
Recenzie trimisă de Elena Silvana Potocean
Cum ar fi dacă într-o zi te-ai întâlni cu copilul care ai fost cândva?
Mă întreb, oare, copilul ar fi mulțumit de adultul ce a devenit mai târziu?
Oare ți-ai urmat visurile sau le-ai lăsat să piară?
Te mai temi încă de umbrele care îți terorizau copilăria?
Cam aceasta ar fi ideea ce stă la baza romanului Hoțul de umbre, scris de Marc Levy. O poveste care captivează, nu prin formă, ci prin înțelesurile ei.
Hoțul de umbre este un roman despre copilărie, despre cât de puternice sunt acele lucruri ce țin de ea, în special prima iubire: „O iubire din copilărie este sfântă, nimic nu ți-o poate smulge din inimă. Rămâne acolo, ancorată în străfundurile ființei tale. E de-ajuns ca o amintire s-o elibereze, și ea urcă la suprafață, chiar și cu aripile frânte”. Cum ar fi putut-o uita Hoțul de umbre pe Clea? „O femeie care izbutește să-ți scrie «mi-a fost dor de tine», cu un zmeu, nu poate fi niciodată uitată.”
Dar și despre felul în care percepe un copil separarea părinților: „Poate că dragostea e ca o umbră: cineva o calcă și o ia cu sine. Poate că o lumină prea mare e periculoasă pentru dragoste sau, dimpotrivă, fără lumină, umbra dragostei pălește și, până la urmă, piere”.
Impresionantă este și dragostea mamei pentru fiul său, ori prietenia dintre Hoțul de umbre și Luc.
Ai putea să bagi mâna-n foc că ai în față un roman autobiografic. Nostalgia pe care o emană fiecare pagină a cărții e mult prea puternică, prea copleșitor de reală pentru a fi doar fictivă. Și totuși, nu e un roman autobiografic. Sau cel puțin așa mărturisește autorul într-un interviu: „Sunt un om prea discret ca să scriu despre mine însumi, dar, ca orice scriitor, cred că există întotdeauna elemente autobiografice, mai mult sau mai puțin conștiente, care se strecoară în romanele mele”. Cu siguranță, aceasta e singura explicație posibilă. Deși această tentă autobiografică nu a fost intenția lui Levy, e uneori ceva ce, ca scriitor, nu poți evita, oricât ai încerca, pentru că indiferent cât de fictive îți sunt personajele ele vor avea mereu amprenta creatorului lor.
În ciuda titlului, sau a nostalgiei cu care Hoțul de umbre își spune povestea, acesta nu este un roman întunecat, umbrele există doar pentru a pune mai bine în evidență lumina, pentru că însuși autorul mărturisește: „îmi place să privesc partea luminoasă a lucrurilor, încerc să mă concentrez pe ce e bun în oameni”.
Hoțul de umbre este povestea unui băiețel ce descoperă că poate vorbi cu umbrele. Ba mai mult, le poate „fura”, aflând, astfel, tot felul de secrete despre posesorul lor. Ciudat e că nu ni se dezvăluie niciodată numele acestui personaj, ci doar i se atribuie tot felul de apelative precum „hoț de umbre” , ori „moșule”. Pe mine, acest aspect și mai câteva, mă fac să cred că, totuși, acest roman are și ceva înțelesuri ascunse.
Un punct forte al romanului Hoțul de umbre este claritatea. Deși ținând cont de titlu, de înțelesul cuvântului „umbră”, te-ai aștepta mai degrabă la tot soiul de abstractizări și hiperbole.
Apoi, ar mai fi de apreciat faptul că nu se pierde în descrieri plictisitoare, ori concepte filosofice. E o carte pe înțelesul tuturor, în care te poți regăsi cu ușurință, pentru că tratează subiecte simple, familiare, precum iubirea, prietenia, familia, acestea fiind valorile care contează pentru autor și pe care îi place să le evoce în romanele sale.
Ceea ce face un roman simplu, ca acesta, să fie unul de valoare, e faptul că Marc Levy ne prezintă subiectele alese de el într-o manieră extrem de originală, dovedind la fel de multă imaginație ca și personajul principal al acestei povești.
„Găsește, pentru fiecare dintre cei cărora le furi umbra, acea scânteie ce le va lumina viața, o frântură din memoria lor ascunsă, asta-i tot ce vrem noi de la tine” este sfatul pe care copilul îl primește de la umbre, iar în aceste umbre eu presimt că se ascunde vocea autorului, care ne îndeamnă să fim mai atenți la nevoile celor care fac parte din viața noastră, cu care ne intersectăm de-a lungul anilor. Pentru că astfel putem face o diferență în viața lor, îi putem ajuta. Pentru a-mi susține ideea vă las încă un citat: „Nu sunt ei, oamenii, atenți nici la semenii lor, așa că, despre umbre, ce să mai vorbim?”.
Nu știu dacă aș putea găsi vreun minus acestei cărți. Poate doar faptul că te lasă cu impresia că lipsește ceva, că povestea nu-i completă.
Pe mine, Hoțul de umbre m-a convins să citesc și alte cărți scrise de Marc Levy.
Sunt curioasă, dacă adultul care ești acum s-ar întâlni cu copilul de odinioară, ce ar spune fiecare?