Recenzie de Ioana Schilinka
***
O carte începe să trăiască atunci când scriitorul ei a terminat-o. Începând din această seară, nu mai sunt autor. De acum înainte, autorii ei vor fi cititorii… Voltaire spunea că cele mai bune cărți sunt scrise pe jumătate de imaginația cititorului. Subscriu acestui gând al său, dar, în sinea mea, simt mereu dorința să adaug: numai dacă cititorul este talentat… (p.214)
Eric-Emmanuel Schmitt este un autor francez contemporan, tradus în peste patruzeci de limbi, care se bucură de un condei generos, fiindcă știe să „deseneze” pe hârtie, și umor (de multe ori negru) și simplitate (înșelătoare însă), dar, mai ales și mai important, originalitate. Cel puțin aceasta este opinia creată după lectura volumului Concert în memoria unui înger, apărut la Editura Humanitas, urmată de o carte aparent lejeră, dar grea de semnificații răscolitoare: Oscar și Tanti Roz, asupra căreia ne vom opri cu prilejul unui alt popas reflexiv.
Darul său de povestitor – pare a fi un artist jucător, unul care creează fără mare efort și întotdeauna cu plăcere, jurnalul său de scriitură, adăugat la finalul cărții, fiind o dovadă incontestabilă în acest sens; mai mult, îl face un autor empatic, împărtășind gândurile ce-i însoțesc procesul creator cu cititorul, dornic să mențină cu acesta o relație de complicitate camaraderească – îl face un autor ușor de citit, care incomodează, când o face, numai cugetul cititorului, fiindcă îi place, nespus, să se oprească asupra unor aspecte provocatoare ale verosimilului, generatoare, ineluctabil, de meditație.
Ca remarcă generală se poate observa predilecția autorului pentru tema izbăvirii, reperată în fiecare scriere a sa.
Prima nuvelă din cele patru – Criminala – urmărește condiția unei femei suspectate de crime asupra partenerilor de viață în mijlocul unei comunități religioase. Maurie Maurestier trăiește o celebritate neerodată de ani (p. 19), pe care locuitorii comunei o întrețin, cultivând în ea un autentic obiectiv turistic. Nuvela pune în dezbatere antiteza angelic-demonic, prin cele două personaje antagonice: tânărul preot Gabriel și criminala, fascinată de credința, tinerețea și frumusețea acestuia. Femeia cade pradă unei zbateri religioase, datorată atenției acordate de Gabriel, martor al conștiinței încărcate, care determină un proces de conștiință, în urma căruia Marie este gata să-și asume pedeapsa supremă. Atracția fizică este convertită în adulație spirituală: tânărul nu o penetra fizic, dar o domina intelectual (p. 43). Totodată criminala reprezintă pentru tânărul paroh șansa asumării unui rol christic: – Sunteți un diavol, dar voi face din dumneavoastră un înger (p. 43).
Ridicarea preotului în ierarhia bisericească, urmată de mutarea într-o altă parohie, schimbă radical decizia eroinei, făcând-o să se răzgândească în privința autodenunțării. Motivația acestei atitudini este faptul că se simte părăsită de „îngerul ei păzitor”, iar jurământul preoțesc, prin care confesiunile rămân secrete, îi asigură acesteia acoperirea. Gabriel este înlocuit de un preot scund, roșu la față, cu trăsături grosolane, cincizeci de ani bătuți pe muchie, iar criminala se întoarce spre tăcerea definitivă: își va îngriji grădina, își va hrăni pisica, va merge mai rar la liturghie și va tăcea până la moarte (p. 50).
Finalul cade, astfel, greu, ca o piatră peste mormântul tăcerii, în care femeia a trăit deja atâția ani.
Cea de-a doua nuvelă – Întoarcerea – urmărește destinul unui bărbat tânăr (Greg), ce lucrează ca salahor pe un vas, lipsit de preocupări intelectuale sau spirituale. El primește vestea morții uneia dintre fiice, dar, cum are patru, nu știe despre care este vorba. Anunțul determină brusc apariția unor procese de conștiință, care-l fac să-și pună definitiv la îndoială calitatea de părinte și soț, realizând că, practic, a fost unul absent, nu doar fizic, fapt justificat de meserie, ci și sufletește, fiindcă nu s-a preocupat niciodată de problemele de natură sentimentală pe care le-au trăit femeile din viața lui: Se deschid supapele neliniștii. Acum, de dimineață până seara, gândea; era greu, sufocant, copleșitor (p. 64). Rând pe rând își imaginează care dintre fete putea fi cea moartă, iar aceste gânduri îl fac din om neom.
Finalul surprinzător ilustrează ideea că omul, în ciuda condiției inferioare, este înainte de toate simțire, abia pe urmă trudire.
Nuvela care dă și titlul volumului continuă, într-o nouă dimensiune, antinomia angelic-malefic, sugerând faptul că cele două condiții nu sunt peceți definitive, fiindcă omul, ființă duală prin excelență, poate activa oricând una dintre ele: în același suflet coexistă angelicul și demonicul, doar viața cu capcanele ei este responsabilă pentru ceea ce predomină. Omul este „sub vremi”, ca atare incapabil să decidă pe care condiție și-o asumă.
Axel și Chris trăiesc o rivalitate cu evidente tușee biblice (Axel-Abel, Chris-Cain). Soarta le oferă ocazia să testeze, ambii, cele două laturi antagonice ale sufletului.
Finalul elucidează, dacă aluzia nu era suficient de clară până acum, descendența biblică a celor două personaje. Ca realizare artistică, scrierea este, subiectiv vorbind, cea mai reușită, pentru că naratorul jonglează cu o ușurință malefică între rai și iad, urât și frumos, uman și inuman.
O iubire la Elysée își își îndreaptă reflectoarele înspre Henri și Catherine, eroii unei iubiri exemplare, cei doi testând toate limitele posibile ale unui cuplu, de altfel format pe baza unor sentimente autentice.
Schmitt trasează cu linii exacte aceeași opoziție, devenită laitmotiv al cărții: îngerul și demonul se confruntă într-o lume dominată de politic: el – președintele Franței, ea – prima doamnă. Acțiunea curge amețitor, răsturnările de situație pândesc la finalul fiecărei pagini aproape, iar finalul poveștii se axează pe ideea că iubirea, ca să rămână în ideal (exemplară), trebuie sacrificată în ordine pământeană.
Apare aici un exercițiu narcisist: Schmitt se inserează în paginile propriei creații ca autor consacrat de piese de teatru (lucru adevărat, fiindcă întâi a fost cunoscut și apreciat ca dramaturg), la a căror reprezentare participă, cu un vădit simț artistic, Catherine.
Imposibil să nu-ți placă acest autor, am constatat la final. Nu doar pentru felul în care scrie, nu doar pentru faptul că generozitatea îl face să-și dezvăluie gândurile ce-i însoțesc creația, ca-ntr-o oglindă paralelă, dăruindu-le cititorilor (prin jurnalul de creație ce apare la final), cât, mai ales, prin aluzia că receptorii lui sunt oameni dăruiți, motiv pentru care le permite să se poziționeze în raport egalitate sau chiar de superioritate față de el: Precizare: nu sunt deloc stingherit dacă cititorul are mai mult talent decât mine. Dimpotrivă… Afirmația este ultima replică a unei cărți care nu m-a lăsat indiferentă nici măcar o clipă. Sunt curioasă câți îl percep la fel, ținând cont că granița dintre umil și atitudine superioară e, pare-se, fragilă (vezi citatul ales drept motto).