„— Ascultă-mă cu atenție, dragul meu, ascultă-mă cu atenție! Păcătosul acesta care sunt eu sa ești tu este un păcătos care, odată și odată, va fi din nou Brahma, va ajunge odată și odată în Nirvana și se va transforma într-un Buddha — și acum fii atent: acest «odată și odată» nu este decât o amăgire, nu este decât o pildă! Păcătosul nu se află pe calea lui Buddha, el nu este supus evoluției, cu toate că gândirea noastră nu știe cum să-și reprezinte lucrurile acestea în alt chip. Nu, ci acum, astăzi, în orice păcătos sălășluiește deja viitorul Buddha, tot viitorul său este deja prezent, iar tu trebuie să întrezărești cu evlavie în el, în tine, în fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat în devenire.”
Herman Hesse este un autor nou-găsit pentru mine, iar cele două romane ale sale m-au lăsat nu aș zice fără cuvinte, dar au impresionat prin manieră, prin estetismul rafinat de care dau dovadă, de ideile filosofice de care abundă și măiestria cu care reușește să îmbine toate elementele pentru a-l crea pe Siddhartha, personajul/ romanul.
Siddhartha este fiu de brahman, de mic reușește să își impună punctul de vedere, învață rugăciunile sfinte, versetele sfinte, stăpânește pașii ritului de jertfire întru cinstirea zeilor, aprofundează tehnicile de respirație, tehnicile de îngânare, de meditație, fiind aproape de iluminarea pe care o caută fiecare brahman pentru a se integra în Nirvana, de a eluda Sansara, este aproape, o simte, dar căutarea lui este lungă, fiind convins că nu este de ajuns să aduci jertfe zeilor, să ducă la bun sfârșit abluțiunea zilnică a corpului. Pentru el, ceva mai presus de aceasta trebuie să existe pentru a putea descoperi Omul (Aum), sinele, Atman, Brahman.
El și Govinda, prietenul său cel mai bun, pe care îl iubește mult, și care, la rându-i, îl iubește enorm, își părăsesc locul de baștină pentru a se alătura samanilor, pentru a învăța de la ei ce înseamnă mortificarea, ce înseamnă postirea, gândirea, meditația, suferința prin care sinele este nimic, este despuiat de aparență, pentru a se putea scufunda în Atman, însă nici alături de ei nu reușește să treacă acel prag de sus care să-i permită să descopere Unitatea.
E momentul unei alte părăsiri, al unei alte fugi, în momentul în care aud că un profet s-a ivit, care, poate, îl va ajuta, îi va ajuta, să găsească pacea și iluminarea, Buddha, Sublimul, Gautama, Sakyamuni: „acesta poseda știința supremă, își amintea de viețile sale anterioare, ajunsese în Nirvana și nu se va mai întoarce niciodată în mișcarea ciclică, nu se va mai amesteca în șuvoiul tulbure al remodelării făpturilor omenești”; lucru pe care Siddhartha ar fi vrut să-l afle, să îl practice, dar căutarea și întâlnirea cu iluminatul Buddha îl lasă cu un gust amar, pentru că el știe că nu poate adera la doctrina lui, Kamara, singura femeie cu care va avea o relație de iubire ce va fi mai mult decât o simplă legătură fizică, îi și spune, ascunzând în această zicere și un reproș, că el este ca o stea, că nu se poate atașa de nimeni deoarece este mult prea atașat de sine, și nu vede ceea ce este în jurul său, fluviul vieții ce șiroiește și care se răsfrânge asupra sa, el fiind piatra ce trece prin acest fluviu.
Multe va îndura el, Siddhartha, pentru a putea ajunge la iluminare, însă această iluminare o va atinge în momentul în care gândul morții îi va încolți în minte, în momentul în care, prin dorința de a se sinucide, acesta va renaște în și din fluviul pe care cândva la trecut pentru a ajunge în oraș, pentru a cunoaște plăcerea trupească, pentru a se pierde ca să se regăsească apoi.
În momentul renașterii, în momentul în care se va scufunda în fluviu, care este Om, Aum, Atman, Sinele, Unitatea din parte și partea din Unitate, acesta va realiza, prin meditație, alături de Vasudeva, luntrașul ce cândva l-a trecut peste fluviu, va atinge iluminarea.
În manieră similară este scris și Călătoria spre Soare-Răsare, căutarea sinelui, într-o călătorie ce îi va aduce naratorului-personaj atât pericol, cât și o sublimare a cunoașterii de sine, prin procesele de conștiință, prin căutare, prin eșec și prin aducerea la cunoștință a eșecului de a îndeplini cerințele Confreriei din care personajul, H., face parte.
Herman Hesse a scris aceste două romane într-un stil narativ liniar, fără intertextualități, fără jocuri metatextuale, metaleptice sau altcumva, făcând parte din tagma realiștilor, însă realismul său este unul de stil pur, lucrat până în cele mai mici detalii, îmbinând magistral filosofia orientală privitoare la încarnare, la mortificare, la renaștere, la termenii fundamentali, Aum, Atman, Brahma etc., cât și în ceea ce privește codex jurisul de care se folosește pentru a îmbina căutarea de sine prin timpuri (fie interioare, fie în lumea obiectivă) trecute, alături de personaje care, pentru unii, sunt din alte lumi, cum ar fi Sancho Panza, Don Quijote, zânele etc., redându-le firesc, natural, deloc emfatic, astfel încât emoțiile narațiunii, singurătatea și, îndărătul ei, iubirea sinelui față de celălalt răzbat și ajung nedeformate la cititor, drept urmare
Lectură plăcută!