Astăzi, 20 mai, două lucruri s-au întâmplat, s-a născut Rita Chirian și pisicii pisicii Andrei Rotaru, tot astăzi, în data de 20 mai 2014, respectiv 1982.
Rita Chirian, profesoară, dar mai ales poetă, traducătoare și eseistă — prezentă în numeroase reviste de prestigiu din țară —, autoare a trei volume de poezie, sevraj (volum de debut, 2006), poker face (2010) și Asperger (2012). Primele două volume au apărut la editura Vinea, iar ultimul, la Cartea Românească.
Rita este o autoare care se citește greu, fiindcă stilul pe care îl impune este unul dificil, dur, negru, fără vreo aparentă licărire a șansei, a speranței. Un univers defragmentat, dur, aceasta este miza, o dezolare și o imposibilitate de comunicare sau integrare în universul social, o interiorizare absolută sau, așa cum am spus cândva, nu fără vreun risc interpretativ, o coborâre în subterană, simțuri amorțite & un fel de horribile dictu al acestui trai, al acestui conveționalism — sau, cel puțin, așa pare dacă citim sevrajul Ritei:
„hai să fim răi în seara asta
eu aduc un vin tu pachetul de cărți de joc
facem un picnic poate terminăm seara la mine
în fotoliu ori la tine
pe partea mea de pat sau poate pe a ta
om vedea noi cum o scoatem la capăt cu aiurelile astea ale vieții
mai facem o salată mai un cartof prăjit treze ziua
hai să fim răi acum să ne curgă balele de fericire să ne strâmbăm la
certificatul de căsătorie să ne zgâim la legitimația mea de student
(…)
hai să fim răi
să ne pară rău mâine dimineață că am uitat ușa frigiderului deschisă și
mi s-a stricat ultima pungă cu amoruri și sticla cu tandrețuri
să ne pară rău că a răsărit soarele și eu nu am intrat în istoria literaturii
(…)” (fereastră, p. 48)
Însă, dacă în acest poem Rita Chirian practică o autoironie vizibilă și rizibilă – cu riscul interpretării eronate – și, aș plusa, o estetică inegală cu sine — cum se va vedea de-a lungul volumului —, în poker face, Rita este mult mai dură – cum singură a afirmat, de altfel — și mai incisivă, ironia lasă locul cinismului și acidității expresiei, conștientizând, așa cum poate reieși dintr-un fragment, o insuficientă pregătire pentru trăire, o trăire anume a vieții:
„pentru noi
cei prea puțin pregătiți
chiar realitatea ajunge o sinucidere rulată cu încetinitorul —
ratările ni se așază cuminți unele peste celelalte ca arsurile nicotinice
noi suntem copii ai mlaştinilor și trupurile ni-s îmbrăcate-n solzi de plastic
noi suntem încheieturile legate ale tuturor ucigașilor de cinșpe ani
când spasmul lor li-a înghețat dansul —
prin orificiile holbate
nu mai e nimic de găsit nimic de ascuns” (*, p. 4), viața reprezintă un chin sau o scufundare (a se citi înecare) în apele vieții, „mâine-poimâine ca un înecat/ viu am să urlu”. (p. 5, ibid.)
Rita Chirian reprezintă unul dintre poeții categoriei grele a poeziei, probabil, așa cum mi-a spus cândva, sub influența lui Houllebecq și Palahniuk — scriitori pe care i-a citit intensiv —, unul care, nu știm încă, dar presupunem, iarăși, în Asperger și-a atins culmile esteticii, ale concentrației poetice, a „dozării” sevrajului și a expresiei și formei lirice. Dacă în volumele precedente căuta să își definească arsenalul liric, portretizând când feminist-exhibat, când cu cinism viața, legăturile dintre oameni etc., etc., în Asperger Rita Chirian și-a atins culmile expresiei poetice, volumul seducând de la prima poezie, nefiind nici el unul facil de citit, poeta rămânând fidelă unui credo poetic: a-și depăși mereu poetica, fiecare volum fiind diferit de precedentul, însă fără a evita (voit sau nu) a le lega cu un fir roșu, ca o continuitate/ contiguitate.
E greu să vorbești despre Rita, deși am „studiat-o” pe blogul ei și pe unde am apucat să o mai găsesc, încercând să-i deslușesc poetica și poezia, dar, așa cum am afirmat de la început, stilul ei este unul care nu permite orișicui să îi citească poezia, sau să o citească – dacă poezia este o formă de biografism și de punere a sinelui pe coala de hârtie; în rest, nu pot decât să vă invit la a-i lectura poezia și a încerca, alături de ea, să înțelegem aceste simplicitas ale vieții, în mod „elementar și desuet”, precum o învață copiii.
La mulți ani, Rita, iar cititorilor noștri, lectură plăcută!
„fii onest, nu?
nimeni n-o să te ierte
bucla te înghite
un dumicat tocmai potrivit
normalitatea
e atunci când înghițitura
pe care
o alcătuiește corpul tău
cu mâini și picioare
un corp normal
cu tot ce au oamenii
oamenii aparținând sexului tău
e una tocmai potrivită
pentru o astfel de perfecțiune
nu se cade să precupețești
niciun
niciun
niciun
efort”