Voi cum ajungeţi de la o carte la alta? Uneori, poate, alegem o lectură la nimereală sau după copertă. Alteori se naşte un adevărat traseu literar. Nu m-am gândit niciodată să-mi grupez cărţile în felul acesta, în funcţie de călătoria din care fac parte, dar, dacă tot am primit leapşa aceasta de la uşainterzisă, nu putem să o refuzăm, aşa că astăzi aflaţi cum călătorim noi, cei de la AziCitesc, din carte în carte.
La Fata cu picioare de sticlă am ajuns atrasă de titlu, sugera ceva la fel de fragil ca starea mea din acel moment, un basm pentru adulţi, era exact lumea în care simţeam nevoia să mă ascund. Mă aşteptam la tristeţe, dar nu şi la o lecţie atât de dură despre transformări, pierderi şi resemnare. A fost o scufundare în nişte ape atât de tulburi, încât mi-a dat curaj să mă aventurez şi sub Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, carte care ar trebui să vină cu un avertisment de genul „nerecomandat depresivilor”. Profund afectată de zborul frânt al lui Esther/ Sylvia, am căutat repede refugiu într-o carte mai senină şi, astfel, am ajuns la Luminile din septembrie, a lui Carlos Ruiz Zafon. Dar titlurile, ah, de câte ori nu sunt înşelătoare, luminile din golful albastru ascund povestea unei umbre care reuşeşte cumva să iasă din paginile cărţii bântuind şi lumea cititorului. Văzându-mă captivă între destinele tragice ale atâtor personaje, am hotărât să mă aventurez în mijlocul acestei lumi de umbre, că, poate-poate, undeva se ascunde luminiţa de la capătul tunelului livresc. Astfel, m-am oprit un pic şi pe la Hoţul de umbre, unde, dincolo de nostalgia după copilărie, am întrezărit şi o urmă de speranţă, descoperind că, uneori, umbrele există pentru a pune în evidenţă lumina. Mai departe, mergând tot pe urmele întunericului, am ajuns la Copilul-umbră, o carte altfel, cu o lume populată de absenţe. Călatoria prin lumea tenebrelor s-a încheiat cu Efectul Umbrei, unde Deepak Chopra, Debbie Ford şi Marianne Williamson m-au învăţat că de umbră nu trebuie să mă tem, că, respingând-o, nu aş face decât să îmi suprim şi potenţialul. (S.Elena)
Cum îmi aleg cărţile? Uneori aleatoriu, alteori în funcţie de o temă care-mi place, o întrebare din mintea mea, o problemă care mă sâcâie. Iau în seamă şi recomandările din partea unor prieteni, cititori profesionişti, bloggeri, site-uri care-mi plac, chiar şi referinţele din alte cărţi, căci mulţi contemporani te trimit înapoi la clasici.
În ultima lună şi ceva, traseul lecturilor mele a arătat aşa: Ţara zăpezilor de Kawabata, la care am ajuns după ce Murakami mi-a stârnit un apetit grozav pentru literatura japoneză; apoi Toate numele, de Saramago, recomandată de Florin, şi Primăvara neagră, de Henry Miller, carte pe care-o citea şi el la momentul respectiv; venirea lui Houellebecq la Bookfest şi succesul său m-au îndemnat să citesc după aceea Platforma; cum, în romanul autorului francez, personajul principal citea cu pasiune o carte de Agatha Christie (Vâlceaua), am căutat şi eu un roman poliţist al scriitoarei britanice şi-am lecturat într-o după-amiază Ceasurile; au urmat Să cunoşti o femeie de Amos Oz, primită prin poştă de la Elena, şi Amurg, un scurt roman tragic al lui Osamu Dazai, deci o întoarcere la japonezi. Eram convinsă că mai sunt multe de descoperit la Miller, şi-am continuat cu Coşmarul climatizat (impresiile autorului după o călătorie în ţara sa natală – Statele Unite).
Luna iunie am încheiat-o cu recitiri dintr-un autor preferat, Camus – Străinul, Ciuma, Căderea, Exilul şi împărăţia. În iulie – Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafon, pe care-o văzusem într-o poză postată de Elena pe facebook, şi Crezul meu de Carlos Fuentes, ca o incursiune în gândirea latinoamericană.
Ce urmează? Deocamdată tot latinoamericani: Fuentes şi Sabato. (Cristina Stan)
Florin Buzdugan sunt, cititor nu știu dacă musai împătimit.
Cum ajung eu de la o carte la alta, vă întrebați, poate. Păi, răspunsul nu e chiar atât de complicat. Citind pe, să zicem, Dan Lungu și Cum să uiți o femeie, dau acolo peste biblie, peste un personaj Set, care este cum este, și mi-amintesc, deodată, de Octavian Paler. Apoi, de la Paler ajungem frumos să răsfoim un Camil Petrescu sau să ne gândim, oarecum, la stilul unui Dostoievski. Sau Cehov, dar de la Cehov și teatrul său ajung la Matei Vișniec și a sa Mașinăria Cehov; Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați, unde aflăm despre boala lui Cehov și felul în care autorul îl transformă pe Cehov medicul în Cehov-personajul. Însă nu e de-ajuns doar asta. Pentru că, așa cum se întâmplă, ne gândim la literatura dramatică, și ajungem astfel să citim Păianjenul în rană, antologia masivă de teatru de la Cartea Românească, însă nici așa nu e de-ajuns, pentru că noi gândim la scală mare: Joyce, poate, oleacă de Homer, de aici sărim la poeții greci, de la greci sărim la Mahabharata sau Ramayana indiene, Vede, Upanișade, Mircea Eliade apoi, Itinerar spiritual sau alte eseuri, plus literatura lui, Nuntă în cer, Maitreyi, Secretul doctorului Honigberger și multe alte povești eliadești.
O mulțime de cărți, pentru că, atunci când citești, nu poți să rămâi concentrat pe o singură carte, sunt en cărți care planează în jurul tău, un Holban, un Dan Deșliu, o Ana Blandiana, sau alți scriitori, Horia Lovinescu, sau Sadoveanu, sau Rebreanu, ca să amintim din cei vechi. Vasile Vlad, sau, din cei tineri, un Komartin, un D. D. Marin, o Ofelia Prodan, un Gălățanu, un Gellu Dorian sau, de ce nu?, Paul Gorban și ai săi Cai din Perugia, alături de o bucățică de poezie germană, Georg Trakl, Sebastian în vis, de la editura Paralela 45.
Lectura este un sistem infinit, este, dacă ar fi să fim oleacă absurzi (sau o tentă de glumă), numărul infinit spre care tindem, dar pe care nu-l ajungem niciodată. Astfel, din carte în carte ajungem tot mai mult spre nicăieri, spre exemplu Don Quijote de La Mancha, un opus imens (ca mărime, dar și ca structură), în care găsim referințe la Divina Comedie dantescă, la Biblie, la literatura medievală, la Politica lui Aristotel, sau la preceptele socratice, învățături de drept, de echitate, de egalitate. Și câte și mai câte.
Cărțile sunt un sistem care se mărește din ce în ce pe măsură ce citim, și marea problemă este că nu avem timp, însă frumusețea rezidă tocmai în asta, că din carte în carte, cu trimiteri specifice sau nu, sărim uneori fără să ne dăm seama. Pur și simplu se întâmplă.
Dar să revin: eu nu sar din carte în carte într-un mod ordonat, cititul este, în mare parte, haotic, în cazul meu, mă refer, și niciodată nu se încadrează într-o linie anume, decât dacă e vorba de cursurile de literatură, unde trebuie, totuși, o oarecare disciplină.
Voi cum săriți din carte în carte, cititorii de serviciu ascunși în blogosferă?