Cea de-a doua carte (citită de mine) a lui Alice Munro, Dragă viață, și mereu surprinzătoare viață –– adaug eu ––, nu aduce nicio surpriză. Nu e deloc peiorativă această constatare, deoarece cazul ei e unul fericit! Pur și simplu se ridică în totalitate la nivelul așteptărilor, având în vedere că prima lectură din autoarea premiată cu Nobel a fost o surpriză extrem de plăcută, o delectare rară, în ciuda numeroaselor întâmplări nefericite, adeseori tragice (sau doar banale), creionate.
În registrul deja obișnuit, Munro ne servește o porție consistentă de mici bijuterii, mai exact paisprezece, din care ultimele patru nu sunt tocmai povestiri. Ele formează o unitate separată, care este autobiografică în spirit, deși nu întotdeauna întrutotul în fapt. Cred că sunt primele și ultimele – și cele mai adevărate – lucruri pe care le am de spus despre propria viață (nota explicativă pusă în fața ultimelor povestiri, adunate sub numele de Final, p. 387).
Cred că am mai afirmat acest lucru, dar Alice Munro este autoarea din care se pot selecta extrem de puține citate care să spună ceva în afara textului propriu-zis. Totuși, nu știu să fi întâlnit până acum un alt scriitor ale cărui rânduri să fie de la primul până la ultimul atât de pline de sens. E probabil intenția ei, aceea de a relata frust, sincer, autentic, ferită de capcana floricelelor stilistice. Tot ce se poate să-mi fi scăpat mie unele dintre ele, dar m-aș apăra spunând că nu poți citi nicio povestire, toate se trăiesc. Intens! Ca atare, m-am trezit trecută bine de jumătate când am realizat că nu am reținut nimic în ceea ce privește ideile pe care aș putea să le citez. Pentru mine a fost cea mai clară dovadă că țin în mâini una din cărțile rare ce mă fac să uit în totalitate de ochiul estetului. Sau cel puțin să-mi adorm conștiința critică. Nu știu dacă e de bine pentru recenzor, dar, fără ezitare, pentru cititor e cea mai fericită situație.
Dacă în Prea multă fericire cele mai multe povestiri aveau accente puternic tragice, de data aceasta Munro se oprește în fascinanta banalitate. Amprenta e detectabilă de la prima povestire – Țărmul Japoniei – nimic previzibil. Momentul de maximă intensitate, ce părea să anunțe o tragedie, nu se finalizează așa cum ai putea fi tentat să crezi în primul moment: o mamă plecată într-o călătorie cu fiica ei de câțiva ani, puțini, călătorește cu trenul și are o aventură cu un tânăr actor amator, în timp ce o lasă pe aceasta dormind. La întoarcere n-o mai găsește nicăieri, disperarea atinge cote paroxistice, răpirea sau căderea accidentală din tren par pedeapsa infidelității, dar o găsește între vagoane, la un pas de pericolul fatal, privind pierdută și așteptând să fie găsită. Periplul narativ continuă prin viață și surprinde laturile neexhibate ale acesteia, dar omniprezente: un bărbat, trecut de prima tinerețe, medic renumit într-un spital de tuberculoși, ratează ultima șansă de împlinire printr-o căsătorie cu tânăra profesoară sosită recent în școala acestor copii loviți de viață, după ce, negăsind loc de parcare în fața unei primării anonime, decide brusc să nu-și ducă intenția până la capăt. Explicațiile nu-și au nici ele rostul, pentru că uneori deciziile capitale se iau fără nicio cugetare prealabilă (Amundsen). Caruselul Relației, cadrul obsedant al acestor istorii de viață amară, pestriță și derizorie (Dan C. Mihăilescu) își continuă drumul amețitor prin celelalte povestiri, în care autoarea nu ezită să ajungă, alternând perspectiva, când subiectivă, când obiectivă, în cotloane sufletești, fără tragism în voce și fără compasiune. Nu poți compătimi viața, până la urmă, tot ce poți face e să o trăiești, chiar dacă uneori nu o înțelegi.
Aș mai aminti, conștientă fiind că nu e loc pentru toate, povestea celor doi bătrâni (șaptezeci și unu, ea; optzeci și trei, el) care decid că sinuciderea simultană ar fi cea mai demnă ieșire din viață, înainte să-i reducă la statutul de oameni incapabili să ia decizii. Neprevăzutul o aduce la ușa casei lor pe Dolly (care dă și titlul povestirii), o fostă iubire din tinerețe a lui Franklin, reîntâlnire care o face nesigură și geloasă pe soție (narator-personaj) până acolo încât decide că trebuie să iasă din peisaj, așa cum plănuia s-o facă, dar nu singură, pentru a-i ceda locul intrusei cu care soțul ei discută atât de jovial. Iese pe nesimțite, aruncă în poștă cheia, conduce la întâmplare, dar nu poate lua decizia, așa că se-ntoarce acasă, împinsă brusc de-o sclipire optimistă, aceea că Franklin n-ar putea face așa ceva. Găsește mașina femeii în curte, a bătrânului lângă ea, astfel încât simte cum gândurile negre o paralizează din nou. De fapt mașina era acolo pentru că nu mai putea fi pornită, iar femeia era deja plecată undeva în Sudul provinciei Ontario, la nepoții ei. Un adevărat carusel al trăirilor care demonstrează că nici senectutea nu este ferită de viermele geloziei, care roade conștiincios optimismul, lăsând să crească, nestingherit, negrul pesimism. Dar finalul sugerează că o fărâmă de optimism poate învinge un munte de pesimism. Pentru câtă vreme, asta nu se știe. Cert e doar faptul că oamenii au gânduri pe care ar prefera să nu le aibă. Se întâmplă în viață (p. 320, Noaptea).
Totuși, am avut parte și de o surpriză… Povestirile din Final (cele patru autobiografii spirituale) o aduc sub lupă chiar pe autoare, în măsura în care vrea să se lasă descoperită, din ipostaza copilei ce rememorează întâmplări pe care cu greu le distingi de povestirile propriu-zise, fiindcă se scaldă în aceeași substanță a echivocului, inexplicabilului și surprinzătorului. Boala mamei (Parkinson), educația dogmatică, greutățile materiale, gândurile toxice, insomniile, talentul timpuriu sunt sămânța neostenită a creației de mai târziu. Și ce creație!
Imposibil de încadrat într-o nișă! Cred că bogăția crâmpeielor de viață și personajele luate din medii diferite, vârsta lor, de la cea mai fragedă la cicălitoarea senectute, fac din Dragă viață o carte cu largă receptare.
Atât de dragă această Alice Munro!