„Uneori, în copilărie obișnuia să-și imagineze cum ar fi sa viețuiască în interiorul lucrurilor, de pildă, al unui ceas – și să cunoască, astfel, în cele mai mici amănunte, nenumăratele rotițe zimțate, minuscule, care lucrează acolo la trecerea timpului.”
Clemens J. Setz este poet, romancier, dramaturg şi traducător de origine australiană. Autor al mai multor cărți cunoscute, ce au fost traduse în mai multe limbi, printre care și în arabă. În 2008 a primit premiul Ernt-Willner, iar în 2010, premiul pentru literatură al oraşului Bremen, premiul Târgului de Carte de la Leipzig pentru Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt, carte ce urmează să fie recenzată și de noi.
OK, trebuie în primul rând să vă mărturisesc că, pentru mine, lectura, printre altele, reprezintă un refugiu din realitate, un loc în care plec să explorez noi vieți, noi lumi, noi universuri. Deci și cărțile trebuie să fie pe măsură și să-mi ofere un anumit confort. Ei bine, nu e cazul cărții lui Clemens J. Setz.
Citatul de la începutul recenziei l-am ales mai mult cu scopul de a vă face puțin cunoștință cu psihologia personajelor ce se ascund în cele 18 povestiri din Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt. Autorul se încăpățânează să pătrundă în universuri, fie interzise, fie neimaginate, pentru a afla lucruri și pentru a lua parte la acțiuni imposibil de descris, ciudate, absurde și chiar perverse.
Spre exemplu, în Femeia paratrăsnet (p. 112) ni se prezintă viața unui banal cuplu care, după 23 de ani de căsnicie, divorțează și, în același timp cu dulcele gust al libertății redobândite, își descoperă latura sado-masochistă. Mai mult, în noua lor relație bolnavă îi mai introduce și pe vecini, ducându-i în pragul incestului. Scenele descrise sunt, desigur, de o perversitate incontestabilă.
În proza Cântarul (p. 32) absurdul este la el acasă. Într-o zi, în timp ce Daniel își verifica cutia poștală remarcă lângă tomberoanele din spatele blocului un cântar. Unul din acela mare, precum găsești la piață pentru a cântări cantități mari de legume sau animale. Ei bine, în timp ce personajul nostru încerca să-l ignore, cântarul devine fascinația vecinilor, care-l privesc ca pe o necesitate, ajungând să fie obsedați să… se cântărească.
La fel și în proza Mămici (p. 154) unde un student se duce într-o seară la prostituate. Și, desigur, dacă v-ați fi așteptat la o perversă noapte de dragoste, ei bine, el nu voia decât să doarmă, știind că în camera cealaltă se află cineva, cum ar fi mămica lui, care-l veghează.
Nu vreau să vă dezvălui mai mult, vă las pe voi să descoperiți, dacă îndrăzniți să vă lăsați imaginația bântuită de Setz, un om cu talent scriitoricesc, care a reușit să construiască o adevărată anomalie. O carte psihotică, sadică, absurdă, perversă și dezgustătoare pe alocuri. Mie, cel puțin, mi-a schingiuit imaginația.
Nu a fost o lectură rea. Mi-a plăcut, deși nu este în zona mea de confort, pentru că este diferită și am simțit poveștile cum mi se furișează pe sub piele. Dacă vă faceți curaj, atunci lectură plăcută!