„Toate religiile sunt un labirint întunecat. Oamenii sunt religioși datorită obiceiurilor. Niciodată nu încetează să se întrebe dacă ceea ce cred este adevărul.”
Tariq Ali este un regizor și scriitor de origine pakistaneză, a cărui atitudine de opoziție față de dictatura din Pakistan l-a împiedicat să se mai întoarcă în țara natală, rămânând, astfel, în Marea Britanie. Romanul său, La umbra rodiului, este primul dintr-un cvintet al Islamului, ce surprinde tragicul episod al prăbușirii Granadei arabe. Doar cu puțin timp înainte de a citi cartea, am văzut un documentar istoric ce prezenta acest episod, iar, dacă atitudinea mea era destul de detașată, cartea mi-a oferit o cu totul altă perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat, făcându-mă să empatizez cu personajele.
Acțiunea se petrece începând cu anul 1499, la 7 ani după ce Granada arabă este cucerită de spanioli, marcându-se, astfel, sfârșitul Reconquistei. Chiar dacă, inițial, musulmanilor le este promisă libertatea totală în ceea ce privește religia și cultura, această promisiune este încălcată odată ce le sunt arse toate cărțile, scenă la care arabii sunt obligați să asiste, iar, ulterior, cei ce nu adoptau religia catolică își pierdeau orice drept în societate, inclusiv dreptul la viață. O scenă ce m-a frapat a fost cea în care, spre a mai salva unele cărți, soldații creștini le aruncau în pragul unor porți, cu scopul ca cineva să le ia, spre a nu sfârși, astfel, arse:
„Erau puțini asemenea soldați, dar destui, totuși, ca să mai poată salva ceva. Pe când coborau străduțele înguste, aruncau câteva manuscrise în fața ușilor zăvorâte”.
Pătrunzând în casa nobilului Umar, cu grădinile-i pline cu rodii, flori ce înmiresmează tot orizontul purpuriu de la asfințit, fântâni cu apa susurând ușor, și subterane ce găzduiesc secretele zguduitoare ale generațiilor trecute, mai că uităm pentru moment de barbariile creștinilor, însă ele zdruncină, de asemenea, existența liniștită dusă de familia nobilului:
„- Dacă lucrurile merg tot așa, zise Ama, gângăvind cu gura-i știrbă, din noi n-o să mai rămână decât amintirea.”
Umar, capul familiei, duce în cârcă o responsabilitate mult mai mare decât am crede, căci, dincolo de găsirea unui subterfugiu pentru propria sa familie, el trebuie să găsească cea mai bună metodă pentru ocrotirea întregului sat în acest moment de mare cumpănă pentru toți arabii din peninsulă. Trece, așadar, printr-un imens zbucium interior, oscilând între o rușinoasă convertire la catolicism, care, aparent, le-ar salva viața (însă nu și sufletele) sau păstrarea demnității și a religiei, riscând totul.
Secretele familiei, învăluite de negura timpului, sunt descoperite odată cu revenirea mătușii lui Umar, Zahra, la casa părintească. Bătrânul rodiu, martor al iubirii interzise a Zahrei, este cel ce adăpostește la umbra-i, peste veacuri, și iubirea dintre frumoasa Hind și Ibn Daud. Acesta capătă o încărcătură simbolică de mare însemnătate, căci, paradoxal, din martorul unor iubiri, devine martorul unui sfârșit sângeriu al familiei, prevestit de atâtea ori, previzibil și totuși surprinzător.
Condiția creștinilor și cea a maurilor, puse în opoziție, sunt extrem de bine redate de o imagine-simbol, reprezentată de piesele de șah ale mezinului Yazid:
„Maurii erau albele. Regina lor era de o frumusețe nobilă cu o mantilă (…). Turele erau replicile turnului care domina intrarea în palatul clanului Banu Hudayl (…). Creștinii nu numai că erau în negru, ci mai luaseră și chipuri de monștri. Ochii reginei negre străluceau de răutate, într-un contrast izbitor cu madona in miniatură ce-i atârna de gât. Buzele îi erau sângerii. Un inel pe degetul ei îi dezvăluia privitorului un craniu pictat”.
Chiar dacă se poate spune că autorul, musulman fiind, nu poate să fie obiectiv în această scriere, eu tind să cred că ceea ce a făcut el a fost să intre în miezul problemei, căci cine altcineva poate să simtă mai bine ceea ce înseamnă pentru musulmani prăbușirea propriei lumi și credințe dacă nu unul din tagma lor? Este redat modul în care islamicii văd unele aspecte și ritualuri ale credinței creștine, într-un spirit ușor mucalit, dar fără tendința de a jigni, iar eu, pe alocuri, m-am distrat copios.
Romanul oferă informații istorice prețioase, care, îmbinate cu perspectiva personajelor și tabloul unei lumi aromate și senzuale, oferă o lectură de excepție. Este ca un fel de cortină ce dezvăluie un backstage al istoriei, este un roman ce te ațâță, ce te face să cauți cât mai multe informații și să te întrebi: câte popoare au avut același sfârșit, câte culturi au dispărut și câți oameni au murit din pricină că aveau propriile convingeri, pe care și le apărau cu demnitate și chiar cu prețul vieții? Pentru mine a fost oarecum revelator, căci mi-a oferit o viziune diferită asupra religiilor și a modului în care clericii și cei sus-puși acționau, (în numele Domnului!) folosindu-se de religie, cu scopul de a câștiga cât mai multă putere și de anihila tot ceea ce nu corespundea normelor impuse de ei. Este o carte mare, recomandată mie de un om mare și pe care v-o recomand la rându-mi.
Lectură plăcută!