„Către cititor. Că lacom de viaţă este de bună seamă acela ce pofteşte să vieţuiască când lumea toată se sfârşeşte.”
Dacă ar fi să ne gândim la noţiunea de „jurnal” ce cuvinte i-am putea asocia? Să fie oare „viaţă”, „amintiri”, „trecut” sau poate „traume”, „secrete” şi „moştenire”? Oricum ar fi vă asigur că nu ne-am înşela. Toate aceste elemente le puteţi întâlni în Jurnalul ascuns al lui Sebastian Barry.
Când ajungi la incredibila vârstă de o sută de ani simţi impulsul de a-ţi povesti viaţa şi de a-ţi pune amintirile pe hârtie. Nu aş putea spune că este un fapt dovedit, dar protagonista acestui roman aşa procedează. Fragila doamnă Roseanne Clear, fostă McNulty, pacientă a Spitalului Regional de Boli Mintale din Roscommon, îşi scrie viaţa cu mâini tremurânde într-un jurnal ce-l ascunde sub o scândură şubredă din camera ei. Pentru cine scrie? Pentru cei care au ochi să citească, pentru noi, pentru doctorul său, poate şi pentru ea. Deşi unele amintiri îi sunt încă vii în memorie, altele le vede ca prin ceaţă, lucru ce o împiedică să gândească clar. Însă, pe cât posibil, ne descrie viaţa din orăşelul Sligo, dintr-o Irlandă a anilor 1920 (poate chiar şi mai devreme), cu un lux de amănunte spectaculos pentru o centenară. Ne aşterne în faţa ochilor povestea vieţii ei, a ei şi a părinţilor ei, o poveste tristă pe alocuri, crudă şi şocantă, dar şi plină de momente fericite şi clipe vesele.
Însă Roseanne nu este singura care ţine un jurnal: doctorul Grene, psihiatrul ei, îşi aşterne şi el observaţiile într-un carneţel. Doctorul îşi notează gândurile privind situaţia azilului (şi faptul că în curând va fi demolat şi pacienţii trebuie reevaluaţi), evaluarea lui Roseanne, dar ne vorbeşte şi despre viaţa sa personală şi inevitabilul necaz ce l-a lovit pe neaşteptate.
Trebuie să încep prin a spune că acest roman m-a surprins plăcut în repetate ocazii! În primul rând, nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Mă gândeam că voi descoperi o Irlandă pitorească, asemeni celei pe care o cunoaştem cu toţii în prezent, şi o poveste despre o bătrânică amnezică. În schimb am primit o călătorie într-o Irlandă tulbure, crudă şi şocantă, redată prin vocea unei bătrâne doamne traumatizată şi marcată de viaţa sa, dar deloc amnezică. Într-adevăr, vârsta îşi spune cuvântul iar memoria femeii nu mai este ce era odată, însă descrierile făcute şi întreaga poveste aparţin unei doamne aflate în deplinătatea facultăţilor mintale, sau, cel puţin, aşa credem.
În al doilea rând, pot spune cu siguranţă nu mă aşteptam la acele întorsături de situaţie şi revelaţiile „servite la cald” de la un capitol la altul. Ceea ce credeam că va fi doar o poveste în care draga noastră centenară îşi descrie viaţa, iar simpaticul doctor analizează cu d-amănuntul cele aflate, s-a dovedit a fi mult prea departe de adevăr. Din dorinţa de a-şi ajuta pacienta şi de a fi într-adevăr un profesionist, atât cât îi permit pregătirea şi puterile, doctorul Grene începe să scoată „scheleţii” aflaţi în dulapul lui Roseanne, şi astfel aduce la lumină crudul şi şocantul adevăr. Un adevăr pe care nimeni nu-l vede venind până în momentul în care îl citeşti şi realizezi cu stupoare magnitudinea lui şi modul în care acel amănunt schimbă total datele problemei.
Salturile continue din trecut în prezent, schimbările de la „mărturia lui Roseanne” la „carnetul de notiţe al doctorului Grene”, pot fi obositoare şi puţin confuze, însă ajungi să te obişnuieşti, pe cât posibil, cu acest stil de naraţiune. Încetul cu încetul imaginea de ansamblu se întrevede, însă, într-o oarecare măsură, rămâi cu incertitudinea, lucru ce mi se pare că dă un farmec şi mai aparte poveştii. Datorită finalului deschis, eşti liber să crezi ceea ce vrei, stă în puterea ta să tragi linia şi să sfârşeşti aşa cum crezi tu de cuviinţă.
Dacă mai era cumva nevoie să recunosc, da, mi-a plăcut enorm de mult că m-am înşelat când am judecat cartea la prima vedere. Autorul a făcut o treabă spectaculoasă: a reuşit extrem de bine, aş putea spune, să scrie din punctul de vedere al unei femei; povestea pe care o aşterne în cele 287 de pagini este cât se poate de verosimilă, iar personajele ţi se strecoară în suflet şi efectiv ajungi să te cufunzi în lumea lor fără a vedea duşul rece şi trezirea atât de bruscă la realitate ce vin în final. Sebastian Barry este într-adevăr un autor al cărui nume trebuie reţinut.
Mă opresc aici, însă nu înainte de a vă promite că nu v-am dezvăluit toată povestea şi toate detaliile importante ale acestui roman. Jurnalul ascuns este o carte ce vorbeşte despre amintirile ce le purtăm cu noi mereu, despre evenimentele din viaţa noastră care ne marchează, despre importanţa unei minţi deschise şi despre dorinţa de a lupta cu toate forţele atunci când lumea îţi este potrivnică. Veţi descoperi că amintirile noastre nu sunt doar ale noastre, ci ele reprezintă o adevărată moştenire pentru cei care rămân în urma noastră.
Prin urmare, recomand această carte tuturor celor care vor să descopere cum este să trăieşti o sută de ani, tuturor pasionaţilor de istorie, tuturor amatorilor de poveşti de viaţă absolut incredibile, dar şi celor care adoră o călătorie în frumoasa Irlandă, fie ea şi în vremuri tulburi.