„Nu sunt musulman. E o senzație bizară și e absolut nepotrivit să fiu descris ca un fel de eretic, având în vedere că mi-am trăit viața ca o persoană laică, pluralistă și eclectică. Sînt învăluit și descris cu un limbaj care nu mi se potrivește. Nu accept acuzația de blasfemie fiindcă, așa cum spune cineva în Versetele satanice, «unde nu există credință, nu există nici blasfemie».”
Așa se apară cunoscutul scriitor și eseist de origine indiană, adoptat și protejat de statul britanic, într-unul dintre eseurile consacrate acestei colecții deosebite. Pentru toți cititorii lui Rushdie, Patrii imaginare înseamnă largi ferestre deschise către o conștiință intransigentă și, pe alocuri, subversivă, dar care observă cu un ochi critic probleme de ordin cultural, politic și religios ale lumii. Poate că e necesar pentru unii să amintesc că renumele scriitorului i-a parvenit în special în urma publicării romanului Versetele satanice (răfuiala unui om laic cu spiritul religios), care i-a adus și condamnarea la moarte, fiind considerată, în mod eronat o lucrare de istorie falsă sau un pamflet antireligios, o blasfemie la adresa religiei islamice. Însă nici romane precum Copiii din miez de noapte (recompensat cu Booker Prize în 1981, roman pe care eu îl consider unul excepțional), Rușinea, Ultimul suspin al maurului (altă capodoperă), Pământul de sub tălpile ei, Grimus și multe altele nu sunt mai puțin demne de amintit, însă, fără a stârni controverse de amploarea Versetelor Satanice, despre care însuși autorul ei spune că este o lucrare de negări, îndoieli și reformulări radicale.
Culegerea de eseuri are un caracter eclectic, dezbătând problematici dintre cele mai stringente, precum transplantarea culturală, aspecte de actualitate și trecut istoric, politic și social din Marea Britanie și subcontinentul indian, prejudecățile de ordin rasial, literatura Commonwealth, receptarea critică a romanelor sale, date despre civilizația modernă a Indiei și multe altele pe care le voi aminti pe parcurs.
Într-un prim eseu, spre exemplu, referindu-se la Copiii din miez de noapte, Rushdie amintește de metafora ecranului de cinema pentru a justifica exploatarea trecutului ca valoare relativă, care se impune totuși ca un fel de încercare de recuperare a unei stări a sinelui ce depășește realitatea fizică a dezrădăcinării. La Rushdie, dislocarea culturală i-a impus o întoarcere spre trecutul țării-mamă, însă nu neagă nici faptul că i se pot imputa deformări ale realității istorice, intenționate sau, dimpotrivă, nu, de dragul ficțiunii. Autorul romanului Copiii din miez de noapte, recunoaște că Salem Sinai este un narator necreditabil și că nu se poate face o cunoaștere autentică a istoriei Indiei prin intermediul acestei cărți, și cu atât mai mult îl bucură scrisorile venite din partea cititorilor neiertători care îi semnalează greșelile. Scriitorul se folosește de amintire ca de un simplu instrument al ficțiunii, asumându-și posibilele deformări.
Deplasarea înspre ecranul de cinema este o metaforă pentru deplasarea narațiunii prin timp, înspre prezent, iar cartea însăși, pe măsură ce se apropie de evenimentele actuale, își pierde în mod deliberat perspectiva profundă, devine mai parțială – sugestia fiind aceea că numai o perspectivă de ansamblu asupra lucrurilor (perspectivă clamată și de Fowles în romanul Daniel Martin) oferă obiectivitate asupra adevărului, însă nu în calitate de participant, nu atunci când te afli în mijlocul evenimentelor.
În ce privește identitatea națională pe care și-o revendică eseistul, mărturisirile îi confirmă regretul unei pierderi, dar și entuziasmul apartenenței la o nouă cultură: „Uneori simțim că reprezentăm două culturi; alteori că nu ne putem încadra în niciuna dintre ele”. Într-un număr destul de mare de eseuri, Rushdie nu ratează ocazia să puncteze problemele de ordin rasial la care sunt supuse grupurile minoritare din Anglia.
Așadar, cum este această țară în care vin imigranții și în care cresc copiii lor? Nu ați recunoaște-o. Pentru că ea nu este Anglia fairplay-ului, a toleranței, a decenței și a egalității (…).
El vorbește de o nouă cultură și istorie politică care ia naștere odată cu fenomenul emigrării. Noțiunile pentru care pledează el sunt cele de multiplicitate, pluralism, hibriditate, eterogenitate. Un eveniment politic pe care Rushdie îl tratează într-un mod critic și vehement este episodul asasinării Indirei Gandhi, prilej cu care se problematizează și conflictele interetnice, sectarismul religios care, în anul 1984 – anul la care este semnat eseul -, au reprezentat aspecte îngrijorătoare în India. Indira Gandhi e aspru criticată pentru „iluzia grandilocvenței” și oportunismul de care a dat dovadă atunci când s-a folosit de cultul mamei pentru a-și atinge scopurile politice. Nu scapă ochiului critic nici dictatura lui Zia ul-Haq, căderea tiranului fiind percepută ca un eveniment aducător de lumină și nu un motiv de întristare pentru careva.
Revenind la ideea literaturii Commonwealth, aceasta este cu vehemență denunțată de autorul Versetelor Satanice, care o consideră una nesuferită, inacceptabilă: „Nu numai că reprezenta un ghetou, ci era și unul exclusivist”. Literatura engleză nu mai reprezintă literatura scrisă în limba engleză, extensiunea termenului reducându-se prin supunerea la un șablon topografic, de ordin naționalist, sau „segregaționist după criterii rasiale”. În ciuda respingerii acestui termen, Rushdie găsește ocazia în eseurile sale să își exprime opiniile critice cu privire la câteva nume de scriitori consacrați acestui tip de literatură.
Un alt eseu interesant este cel consacrat filmului Gandhi, produs de Richard Attenborough, despre care Rushdie nu are cuvinte de laudă însă. Acuzate sunt omisiunile de ordin istoric, pretenția de film biografic, când, de fapt, tendința este una vădit hagiografică. Sunt amintite experimentele brahmacharya, în timpul cărora Gandhi stătea toată noaptea cu niște femei dezbrăcate pentru a-și testa voința de abstinență, portretizările neracordate la realitate ale multor lideri ai luptei pentru independență și interesul pentru procesul deificării protagonistului.
Despre experiența condamnării la moarte, care persistă și în prezent, Rushdie mărturisește că este una șocantă și dureroasă pentru orice scriitor. El încearcă să se apere și să depună ca probe în favoarea sa subsidiarul autentic al cărții sale, unul mult controversat, dar care stă și azi sub imperiul unei percepții eronate.
Cum se câștigă libertatea? Se ia: niciodată nu se dă. Ca să fii liber, trebuie mai întâi să-ți asumi dreptul la libertate. Atunci când am scris Versetele Satanice, am scris presupunând că eram și că sunt un om liber.
În cadrul emisiunilor de televiziune, publicul din studio era rugat să voteze dacă ar trebui să trăiesc sau să mor. Uciderea unui om (a mea) a devenit subiectul legitim al unui sondaj național de opinie.
Mă simt recunoscător față de guvernul britanic pentru că m-a apărat.
Desigur că există și alte numeroase eseuri ce merită menționate, dar recomand lectura întregii culegeri pentru punctul de vedere extraordinar de interesant pe care ni-l oferă asupra istoriei, contextului socio-politic, problemelor de ordin religios, dar și literaturii. Patrii imaginare – o carte complexă, ce acoperă domenii diverse și care îi ajută pe cititorii cei mai fervenți ai lui Rushdie să îl cunoască mai bine și să dețină instrumente prețioase de decodificare a operelor sale.