Mircea Eliade, născut pe 13 martie 1907, este unul dintre scriitorii noștri fantastici cei mai reprezentativi, alături de Gala Galaction, Vasile Voiculescu, I. L. Caragiale et alii, și s-a impus în literatura română prin forța epicului, prin forța construcției firului narativ, care se rupe, uneori, și apoi se reface într-un plan al „concretului”.
Acesta debutează cu Romanul adolescentului miop, roman autobiografic, în care Eliade, sub masca personajului Sebastian, expune, într-un mod fictivizat, desigur, biografia:
„Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop… M-am tulburat mult la început, pentru că nu știam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop… Îmi merge tot mai rău, de la o vreme, cu școala. Singura nădejde a rămas romanul care va apare în vitrine la toamnă (…). Trebuie să fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic; pentru că nu-l vreau falsificat de analize”.
În fraza ce încheie citatul găsim ideea ce definește opera lui Eliade, cel puțin pentru începutul carierei sale de scriitor, anume că acesta, romanul – vorbind generic –, „trebuie să fie o oglindă a sufletului meu”, a autorului, în care acesta trece experiențe din viața sa de zi cu zi pe care, apoi, stilizându-le, voalându-le, le literaturizează, le transformă în ficțiune.
Același este cazul romanului Maitreyi, care a primit din partea criticilor remarce pozitive, criticii numindu-l un roman exotic, datorită acțiunii, care se petrece în India, în casa unui anume Dasgupta.
În acest roman, Eliade recurge la autofictivizare, transformându-și notele de jurnal din acea perioadă în care a beneficiat de bursa de studii acordată de Surendranath Dasgupta, în casa căruia a locuit și, conform romanului, acesta ar fi avut o relație amoroasă cu fiica acestuia, mai mult, intenționând să se căsătorească cu aceasta, fie și fără știrea părinților, pentru că, așa cum găsim în roman, cele două culturi, cea orientală și cea occidentală (Allan/ Eliade și familia lui Maitreyi, ciocnindu-se, în final, Allan intrând în cercul și existența unor persoane-personaje ce-l vor marca toată viața.
Însă Eliade s-a remarcat pentru proza sa fantastică, Domnișoara Christina, Șarpele, Nuntă în cer, sub forma romanului, sau, pe o distanță mai restrânsă, în nuvelele O fotografie veche de 14 ani, Douăsprezece mii de capete de vite, Secretul doctorului Honigberger, Un om mare, toate, scrieri în care, conform teoriei ce definește literatura fantastică (a nu se confunda cu cea SF), între planul fantastic și cel real are loc o ruptură, elemente de ordin supranatural intrând în planul realului, cum se întâmplă în La țigănci, unde Gavrilescu, neglijând semnele ce i se arată, pătrunde în planul sacrului (fantastic), ieșind din cel profan (real), însă, neștiind cum să interpreteze aceste semne ce i se arată, acesta nu este conștient de drumul pe care pășește – decât la final, când drumul inițiatic s-a încheiat, iar personajul știe unde se află; la fel se întâmplă și în nuvela Douăsprezece mii de capete de vite, unde Iancu Gore, plimbându-se pe străzile orașului București, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îl caută pe un anume Păunescu, angajat la Finanțe, pe care însă nu-l găsește. Nervos fiind, se plimbă pentru un scurt timp, de-a lungul străzii. Aici are loc acea ruptură, fiindcă Gore intră într-un buncăr antiaerian, la sunetul sirenei, care anunța raid aerian. Aici acesta intră în contact cu niște persoane care lui îi apar vii, însă ele nu mai există, murind în timpul unui raid aerian, însă Gore, la fel, nu este atent la semnele ce i se arată, nu conștientizează această trecere în planul sacrului, al revelației.
Caracteristic la Eliade este amestecul de concepte și noțiuni filosofice, mai ales că este și autorul unei importante lucrări, intitulată Sacrul și profanul, în care acesta delimitează, în teorie, cele două noțiuni, și comentează pe marginea acestor două concepte creștine, am zice.
Maniera lui de a-și scrie textele este aceasta a îmbinării, a întrețeserii celor două planuri ale existențelor personajelor, uneori trecerea fiind parțială/ temporală, alteori, permanentă, cum se întâmplă în Secretul doctorului Honigberger, nuvelă în care un detectiv particular este chemat să cerceteze condițiile dispariției curioase a doctorului ce dă numele nuvelei, detectivul, cu cât anchetează mai în amănunt și descoperă acțiunile și preocupările doctorului, are revelația unui alt plan, cel al sacrului, al timpului răsturnat, timpul „ireal”, care nu merge într-un singur sens, ci curge în diferite sensuri, bifurcându-se ici și colo, răsturnându-se, mergând în anacronic, la sfârșitul nuvelei, detectivul trezindu-se într-un alt timp, la zece ani după ce cercetările sale se încheiaseră.
Astfel, Eliade reușește să creeze un univers fictiv, plin de suspans – nu în sensul romanelor polițiste, ci un suspans pe care nu-l poți deduce, și care nici la sfârșit nu ne este revelat nouă, cititorilor, de multe ori Eliade lăsându-și proza cu final deschis, liber interpretării și/ sau (continuării) scrierii.
Păcatul său capital, cu ghilimelele de rigoare, este acela că de multe ori Eliade-prozatorul s-a lăsat influențat de Eliade-savantul, folosind uneori noțiuni de cultură, teosofie, filosofie indică sau istoria religiilor și a mentalităților în proză, astfel încărcând textul până la suprasaturație de simboluri, imagini, alegorii mitico-magice, subiectul său preferat fiind cuplul adamic (Nuntă în cer, Șarpele) sau transcenderea granițelor realității, pătrunderea în acel spațiu sacru (indic) căutat de Zerlendi, din Secretul doctorului Honigberger, Shambala, sau găsirea căii descrise de mandale, Nirvana, poate, sau, așa cum îi spune creștinismul, Raiul, fiecare dintre aceste spații sacre fiind locul în care personajele sale pășesc cu sau fără voia lor (Șarpele, Nuntă în cer); un altul fiind drumul inițiatic, revelația ce se arată doar celor aleși, unor personaje care, în aparență sunt șterse, în esență, însă, fiind cu mult mai mult (La țigănci).
Un autor de mare calibru, a cărui proză a fost depășită doar de lucrările sale științifice, care l-au făcut pe Eliade unul dintre, dacă nu chiar cel mai renumit, renumiți cercetători în domeniul filosofiei indice (lucrarea sa de doctorat, Yoga), a istoriei religiilor (Istoria ideilor și credințelor religioase) etc., un scriitor autodidact, conștiincios, care lucra după un program riguros pus la cale, care nu admitea abateri de la regulă.
Un autor ce merită citit și descoperit.
Lectură plăcută!