Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut”. Nici „paradis” și nici „pierdut”, pentru că uite-l, nu în urma ta, ci mai degrabă în față. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alții. Ca și cum un copac ar putea trăi doar cu frunzele!
Nu mi se întâmplă des să dau de o carte care să îmi conțină, printre ale ei rânduri învolburate, propriile gânduri, simțăminte, viziuni – pe care, de multe ori, le consideram distinctive pentru propria-mi persoană. În astfel de momente suntem cuprinși de un sentiment încărcat de dualitate, pentru că, pe de o parte, faptul că și alții sunt la fel ca noi – au percepții, trăiri, frustrări în care ne regăsim – ne liniștește, arătându-ne că suntem în regulă, că nu ne-am abătut de la normă, că nu ne-am diferențiat de ceilalți și că aceste sentimente – fie că e vorba de durere sau de bucurie, mândrie sau vinovăție, ură sau iubire – au „călătorit” și prin alte suflete. Pe de altă parte, liniștea care poposește în noi atunci când reușim să ne găsim propriul eu– poate în cuvintele așezate pe câteva rânduri, poate în versurile unei melodii, ori într-o conversație avută cu cineva – e însoțită de constatarea că nu suntem atât de unici, de diferiți, ci ne asemănăm.
Faptul că am reușit să mă recunosc în exuviile Simonei Popescu mă face să consonez cu o idee pe care aceasta o împărtășește la începutul romanului, în Prolog: Am citit o grămadă de cărți ca să înțeleg ce-i cu mine. Cărțile nu m-au ajutat niciodată până la capăt. Le-am pus deoparte pe cele care mi s-au deschis și m-au lăsat să mă vărs prin nu știu ce fante spre mine, cărțile în care la mari depărtări mă descopăr, ca și cum mi-aș trimite mesaje dintr-o altă viață, dintr-o altă ceață. Astfel de lucruri găsești în cărțile celor ce scriu despre ei, numai despre ei, o singură dată, într-o singură carte. Nu jurnale, nu memorii, ci țesătura de culori și de întuneric pe care întotdeauna o recunoști și în care pâlpâie uneori efemerele fulgurații ale vieții „adevărate”.
Poate că ar fi trebuit să încep cu titlul, atât de tainic, de distinctiv și de criptic. Exuviile sunt pieile lepădate, carcasele subțiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe. Pentru Simona, aceste exuvii vor metaforiza ipostazele anterioare ale propriei persoane; ea nu va uita de fetița băiețoasă de la 4 ani, nici de momâia de la 6 ani sau de fetița ambițioasă de la 9 ani, de tocilara de la 11 ani, leneșa de la 16 ani, slăbănoaga de la 15, grăsana de la 17, anemica de la 19, vitala de la 21, urâta de la 10, frumușica de la 13, visătoarea de la 16, proasta de la 15, dezvăluind înțelegerea care există între fetițele și fetele prin care a „trecut”: O, dar ele toate, proaste și deștepte, urâte și frumoase, nesuferite și drăguțe, sălbatice și bleguțe, ele toate se înțeleg tăcute, cuminți.
Felul în care își percepe propria persoană, asemeni unui ansamblu în care se împletesc toate eu-rile existente, din trecut și până în prezent, fără a renunța la nimic, o determină să se considere un „neoten definitiv”: Maturitatea mea va purta mereu urmele stadiilor anterioare. Există creaturi – se pare – care supraviețuiesc în felul ăsta. O consolare. Colecționez exuvii.
Astfel, scriitoarea se va fixa simbolic asupra vârstei de 28 de ani, urmând să oscileze între ale sale vârste trecute, dar păstrate în ființa pe care o reprezintă, deoarece tocmai ceea ce a fost a creat ceea ce este: Am 28 și mă desolidarizez acum de domnișoare, mai ales de ele, și mă îndrept cu speranță spre copilul puternic, cel de 5, 6, 7 care trăia ca un „nemuritor”, sau spre fata aceea cinstită de 18 ani care și-a dat prima seama de minciuna și prostia adolescenței scăpătate, crepusculare, sau chiar spre fata aia de 20, severă și, în felul ei, pentru ea însăși, strălucitoare.(…) „Spune-mi despre tine”, mi-a zis cam pe atunci un băiat care spunea că mă iubește. Și-n clipa aia am realizat pentru prima dată că nu pot vorbi despre mine fără să am mereu sentimentul unei îngrozitoare și inevitabile trădări. Despre care mine? „Vrei să-ți povestesc cum eram la cinci ani?”, i-am răspuns. „Sau vrei să-ți vorbesc despre idioata de la 15?”
Scris într-o manieră subiectivă, romanul este învăluit de sinceritate și naturalețe, scriitoarea trecând pe neașteptate de la un subiect la altul, de la copilărie la maturitate, gravitând printre amintiri trecute și poate viitoare:Sunt acum departe, în viitor. Vorbesc din inima bătrâneții. Am amintiri a ceea ce nu s-a întamplat încă. Am devansat. E-un joc vechi, foarte vechi. L-aș numi… „bătrânul-întinerește”, de aceea poate crea multă confuzie, pierzându-ne treptat printre ale sale rânduri pentru a ne putea regăsi ulterior, plini de nedumerire – asemeni scriiturii, asemeni sentimentelor contradictorii.
Atinge o multitudine de subiecte, ajungând să prezinte și percepția în privința divinității: Eu nu l-am iubit pe Dumnezeul tuturor. Eu l-am iubit pe Dumnezeul meu spre care îmi ridicam păgânele cuvinte, pe Dumnezeul căruia îi strigasem „Tu nu exiști”, pe Dumnezeul cu care vorbeam în minte, fără cuvinte, de câte ori mă amenința ceva, de câte ori îmi aminteam că sunt Schelet. Dumnezeul meu nu avea chip și nu era nici bărbat, nici femeie și nici altceva. El era noaptea uriașă de vară țesută din poleieli și subțirimi, era golul dintre stele, vântul câteodată, ninsoarea amețitoare, vârtejul înalt din care pornea iureșul de fulgi curați și reci, era zăpada nesfârșită de la capătul pământului, oceanul necunoscut în care plonjam imaginar, soarele rotund și portocaliu de la apus, focul la care mă holbam în neștire, ploaia adormitoare și spectrul albastru care-mi apărea în față și mă înconjura ca o armură de abur de câte ori o vehemență străină (sau un miros suspect) îmi dădea târcoale. Și era semințele de plop după care alergam vara ca să prind în aer „norocul” pufos. Și mai era, la capătul vieții, ceva care te va înghiți sau te va scuipa sau te va lăsa în pace.
Zumzetului continuu al vieții îi răspunde prin tăcere, opinând că gluglutările cotidiene, borborigmele, frou-frou-uluman de zi cu zi te pot umple de o energie „negativă”, te încarcă, te împovărează, te atrag să te miști pe orbite străine, eviscerat.(…) Nici un individ care vrea să asculte, nimeni care să vrea cu adevărat să spună ceva. Nu i-am înțeles niciodată pe oamenii Zgomotului. Mă uit la ei și mă apăr tăcând, încerc să-i oblig astfel să-și ia labele vehemenței inutile de pe mine, să-și retragă armatele sonore de pe un domeniu care nu poate fi cucerit, să oprească susurul ăla care se scurge spre tine și de care te ferești, lăsându-l să treacă pe lângă.
Interogații, incertitudini, neliniște, suspans, viață, moarte, Dumnezeu, eu, ceilalți, trecut, prezent, viitor, copilărie, adolescență, maturitate, salturi continue, descoperire de sine, variații multiple: Creaturi incompatibile – asta îmi trece prin cap când mă gândesc la mine. Intercorporalitate. Reîncarnări. Alunecând dintr-o existență în alta, dintr-un corp în altul. Transferuri. Glisări. Materie, senzații, imagini, densități, energii, ființe prăbușindu-se în ele însele, ca un colapsar, restructurări, simone și anti-simone, invizibile și feroce, sugându-ți puterea, devorând, existând doar ca fantastică forță, imaginar agresiv în care arunci de bună voie, din când în când, simbolice jertfe ca să te lase în pace. Când tac fără gânduri sau când scriu (ceea ce un fel de tăcere), toate, tot ce am fost, se îmbrățișează în unica ființă fără vârstă, una și toate – amețitoare învârtejire, gol hrănitor și hipnotic.
Prin complexa scriitură, Simona Popescu încearcă să se redescopere, asamblând tot ceea ce o reprezintă și oferindu-se cititorilor cu multă deschidere și simplitate, printr-o adresare directă la persoana a doua, ca și cum cititorul – interlocutorul – ar fi lângă ea; avem de-a face cu tu-ul generic, omniprezent în roman; îl interoghează, îi răspunde și își răspunde.
Bine delimitate de un Prolog și un Epilog, capitolele romanului vor primi titluri sugestive sau enigmatice, iar odată ce vom parcurge întreaga avalanșă de exuvii, nu vom rămâne inerți – chiar dacă niciun sentiment nu ne va încerca, cu siguranță vom fi confuzi.
Ar trebui să-nchei. Și nu știu cum. Și nici nu vreau. Stau cu un pix în mână și zâmbesc(?). Să-nchei c-un vis? Cum altfel să pun capăt fuzeei – pierdută-n vastul timp imaginar în care nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul nu-și află rost?