„Scribălăii” au un destin previzibil: purtându-și trupul (prea mult idee, prea puțin carne) și sufletul (alcătuit din foițe subțiri de hârtie, căreia i se „închină” cu ardoare în fiece clipă) prin lumea asta largă în care ei, de cele mai multe ori, se simt încorsetați, descoperă într-o zi, brusc, conștiința a ceea ce sunt: ființe de hârtie, niște scârța-scârța, pioni ai rațiunii veșnic refuzându-și îndrăzneala: n-am urmat strigătul divin și sălbatic din mine, n-am săvârșit o faptă de vitejie irațională. M-am supus glasului omenesc, stăpânit, rece, al rațiunii. (p. 9)
Dacă v-ați gândit că momentul revelator e produs printr-o oarecare minune a culturii, v-ați înselat. Ea, revelația, nu vine pe calea hârtiei, ci pe drumul sălbatic al trăirii; o singură condiție e necesară: să ne întâlnim cu Zorbas, al nostru, al fiecăruia.
Abia acum pot să mă aștern drumului poveștilor, fiindcă introducerea de mai sus mă caracterizează într-o așa mare măsură, încât mă doare. Sau mă bucură, mai rău era să nu fi ajuns momentul în care s-o gândesc (iarăși rațiunea…).
Gheorghios Zorbas, originar din Halkidiki, un om din popor, idealist fără pereche, pe care Nikos Kazantzakis l-a cunoscut la Muntele Athos, a reușit să-l fascineze în așa măsură pe scriitorul cretan, încât peste trei decenii va ieși la lumină celebrul său roman Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas , tribut postmortem (Tare mi-e teamă că tot ce fac acum nu-i o carte; e un praznic – p. 9) adus celui pe care, în urma anului petrecut împreună, chipurile în căutarea diamantelor negre de lignit, l-a socotit sufletul cel mai mare, trupul cel mai sigur, strigătul cel mai liber pe care l-am cunoscut în viața mea. (p. 10)
Romanul debutează cu rememorarea clipei despărțirii (eu porneam din nou în străinătățuri, iremediabil lovit de boala faustică a cunoașterii – pp.8-9) de cel pe care naratorul-personaj (mai bine aș spune autorul), fără ezitare, îl alege drept „îndrumător spiritual”, „guru” (bătrânul, cum îi zic călugării la Sfântul Munte – p. 5): un muncitor, născut într-un sat din Olimp (coincidență?!), pe care îl întâlnește la Pireu, în drumul său spre Creta, unde voia să exploateze minele de lignit. Nicio clipă nu s-a așteptat ca omul acesta vânjos, cu trupul drept, osos, cu capul dat pe spate, cu ochi mici, rotunzi, ca de pasăre, care dansa și țipa, lovea zdravăn nisipul și-mi stropea fața cu apă de mare (p. 7) să devină cel care m-a învățat să iubesc viața și să nu mă tem de moarte (p. 5)
Marile clipe ale vieții nu vin așa, însemnate „Atenție, urmează să trăiești întâmplări care îți vor deveni icoane ale lumii prin care ai trecut! Vezi, nu le irosi!”. Dimpotrivă, se deghizează în cele mai banale forme de trăire, se topesc în sânge, curg prin vene, pentru ca în final să poposească în această „cupă” a „netălmăcitelor dureri”: Cu siguranță inima omului este ca o groapă cu sânge acoperită și, cum se deschide, dau fuga să bea și să învie toate nefericitele umbre însetate, care se înghesuie în jurul nostru și întunecă atmosfera. Dau fuga să soarbă sângele inimii noastre, căci știu că altă înviere nu există. Acum, dintre toate, mai în față aleargă, cu pașii lui mari, Zorbas și dă deoparte celelalte umbre, fiindcă știe că azi praznicul se oficiază pentru el (p. 10).
Și acum, provocarea cea mai mare: cum să scrii, în câteva cuvinte, despre un destin simbol? Dacă las aici tot ce am însemnat, mă tem că ceea ce ar urma nu poate semăna cu o prezentare de carte (mai degrabă cu o declarație de iubire a unui „scribălău” către un personaj mai viu decât viața însăși). Dacă vreau să scriu esența, cum descopăr „parfumul” ei? Cum scriu despre un trup pulsând a viață și un suflet mustind a eternitate? Naratorul are revelația, încă din primele momente ale întâlnirii: Pricepeam că Zorbas ăsta era omul pe care-l căutam fără nădejde de atâta amar de ani; o inimă vie, un suflet mare, neșlefuit, care avea buricul legat de maica lui, Pământul (p. 22). Eu, nu. Îmi simt doar pulsul hohotind, „mormântul de foi” al cărții mă însoțește mut, îmbălsămat în multicolorele-i semne, dar nu-mi șoptește niciun „gând”. Mă lasă „cu puterile neajutate” și-mi „pare/ că stropi de liniște îmi curg prin vene/ nu de sânge”. Am trăit prea mult lectura, iar moartea ei n-o plâng, o păstrez fără zgomote intelectuale, lăsând-o să-mi liniștească pulsul pe care l-a purtat pe cele mai neprietenoase cărări.
Noaptea a fost un sfetnic bun. Și o melodie, ascultată întâmplător (?!): „… And the soul, affraid of dying,/ that never, learns to live…” El e, Zorba, cel căruia nu-i e frică de moarte, iar viața o iubește. Ceea ce ar putea suna ca o complicație filozofică, e, de fapt, un adevărar simplu, prea elocvent: învățând să iubești viața, te vindeci de frica de moarte! Și cred că imaginea luminoasă (în ciuda ochilor mici, negri și a pielii muncite și tăbăcite de soare) ce o transmite, de aici se naște, din felul în care știe apăra viața, a lui, dar și a celorlalți. Aflat în mină, trudind alături de muncitori, brusc Zorbas tresări. Își lipi urechea de peretele galeriei; la lumina firavă a lămpii cu acetilenă îi zării gura schimonosindu-se spasmodic […] – Fugiți! strigă Zorbas răgușit. Afară! […] – Cărați-vă! Se auzi glasul surd acum al lui Zorbas, ca și cum ar fi răzbătut din măruntaiele pământului. (p. 127) Niciunul dintre cei prezenți n-a descifrat vreun semn, n-a auzit/presimțit nimic, dar Zorbas, care avea buricul legat de maica lui, Pământul (p. 22), auzind răcnetul morții, s-a pus de-a curmezișul împotriva ei, salvându-i pe toți minerii deopotrivă. Alexis pare să fie un fel de duh al pământului (inevitabil se conturează legătura cu Găman, din Meșterul Manole – Lucian Blaga), știe să-i asculte „măruntaiele”, căci pământul îi vorbește într-o limbă numai de el cunoscută.
Altă dată, Zorbas asistă la o scenă dureroasă, tragică, dar intervenția sa nu mai e salvatoare. Tânăra văduvă, din cauza căreia un flăcău din sat se aruncă în albastrul infinit al valurilor, devine dușmanul suprem al comunității. Îndrăznește să iasă din casă, la ceva timp după nenorocita suprimare de viață, sătenii o înconjoară, iar moș Mavrandonis aruncă, precum un tunet, provocarea: – Manolakas, rosti pe un ton grav, sângele vărului tău strigă. Fă-l să-și capete odihna! (p. 261) Ca un leu se aruncă Zorbas, o scapă din mâinile setoase de sânge ale tânărului, dar bărtrânul, luându-și păcatul asupra lui, se năpustește asupra femeii, luându-i gâtul. În fața cruzimii, Alexis, cel care trecuse prin destule nenorociri, încât să înțeleagă mult, încremenește. Doar seara, deși nu poate înghiți nimic, trebuie să exorcizeze suferința, care altfel îți macină trupul și sufletul, se adresează tânărului său prieten (și el împietrit de durere, fiindcă văduva îi oferise clipe de nemurire…): – Îți spun, stăpâne, toate câte se-ntâmplă aici, pe lume, sunt aiurea, aiurea, aiurea! (p. 264)
Care-i soluția în fața nebuniei căreia îi spunem lume, atunci? Santuri-ul, la care cântă cu patos (De-s necăjit sau mă-nghesuie sărăcia, cânt la santuri și-mi simt sufletul despovărat – p. 21), mâncarea simplă, gătită pe malul mării, dansul (e cineva care nu a ascultat niciodată celebrul Zorba Grecul?!), oamenii (îl admiram că era atât de puternic și că putea să arate atâta dispreț față de semeni și totodată să aibă atâta chef să trăiască și să se lupte pentru ei. Eu unul sau m-aș fi călugărit, sau aș fi împodobit cu aripi false oamenii, ca să-i suport – p.67), dar mai ales femeile (Ce taină o mai fi și asta? se-ntreabă. Ce vrea să însemne muierea și cum o reuși să slăbească așa șuruburile minții noastre? Ce-o fi asta, poți să mă lămurești și pe mine? – p. 63) Dar mai este ceva, acel ceva care face diferența între oamenii-hârtie și oamenii stâncă: – Fiecare durere, stăpâne, spuse, vrând, parcă să se justifice, îmi rupe inima-n două, da’ ea, ciuruită, se prinde la loc imediat și nu se vede rana; pielea mi-e tăbăcită de răni de-astea; d-aia rezist. (p. 288)
Nu v-am lămurit prea mult despre subiectul propriu-zis, nu-i așa? Dar, credeți-mă, e imposibil. Aici nu-i nimic de povestit, e de citit… și de subliniat. Cu creionul, cu semnele colorate, cu ce vă e mai la îndemână, cartea aceasta e un izvor inepuizabil de vorbe înțelepte, din partea unui Om, o viață care viețuiește, dar și detestă, fără ocolișuri, „scribălăii”: O fi existând oare iadul? Da, ieri când am primit scrisoarea ta, mi-am zis: Trebuie să existe sigur, pentru scribălăi ca tine! (p. 9)
Și-am să închei cu ceea ce se cheamă, pentru mine, lecție de viață: – De ce nu scrii și domnia ta, Zorbas, să ne explici toate tainele lumii? – De ce? Fin’că eu, uite, eu trăiesc toate tainele de care zici și n-am vreme de pierdut. Ba lumea, ba muierea, ba vinu’, ba santuri, când să mai găsesc timp să pun mâna și pe toc? Și uite-așa căzu lumea pe mâna scribălăilor; ăia de trăiesc tainele n-au timp de mâzgălit; iar ăștia care au timp, nu le trăiesc, pricepi? (p. 235)
Citiți-o, de vreți să simțiți; citiți-o, de vreți să trăiți! Dar asumați-vă și bucuria, și durerea pe care vi le va dărui. Cu trupul, cu sufletul… la fel ca el, inconfundabilul Alexis Zorbas…