Fără ideal – Henryk Sienkiewicz

fara-ideal-Henryk-SienkiewiczTitlu: Fără ideal
Autor: Henryk Sienkiewicz
Editura: Litera
Anul: 2012
Pagini: 528
Nota noastră: 10

 

„În marea aceasta de rău, prostie, nesiguranță și îndoială care este existența umană, pentru un singur lucru merită să trăiești, un singur lucru e neîndoielnic, ferm ca și moartea – dragostea. Nimic în afară de ea…”

 Romanul lui Henryk Sienkiewicz, al doilea citit, la distanță considerabilă în timp de Quo vadis, a constituit o premieră pentru mine. Aflată în fața unui termen limită, cu un roman generos (peste 500 de pagini) aveam emoții destul de mari în privința modului în care voi putea îmbina plăcerea lecturii cu nevoia încadrării într-un timp dat. Așa că am început să-l citesc sub această presiune și, cu mare bucurie, am descoperit că pe parcurs citeam cu viteză crescândă, însă sustrasă total aspectului temporal.

Cartea e scrisă într-un mod impecabil (previzibil, aș zice, având în vedere că vorbim despre un premiat Nobel), iar subiectivismul și psihologismul constituie miezul său, „piesa de rezistență”. Conceput sub forma unui jurnal, forma cea mai intimă a subiectivismului, romanul îl are în centrul său pe nobilul Leon Ploszowsky, unicul moștenitor al moșiei Ploszow, precum și al numeroaselor domenii deținute de familia sa, a cărei avere a crescut considerabil până la el. Numai că Leon nu este va îngroșa rândul celor care au sporit averea, ținând cont de înclinațiile sale profund intelectuale, ce-l fac să privească depreciativ toate zbaterile celor care încearcă să-și îmbunătățească situația materială. Desigur, el s-a născut într-o familie privilegiată în acest sens, cu alte cuvinte își permite să se dedice plăcerilor sale, fiindcă și daca nu aduce nici un venit moștenirii sale, tot are suficient cât să ducă o viață îndestulată, ba chiar să lase unor posibili urmași. Prin atitudinea sa, Leon se încadrează perfect în portretul unui decadent, ceea ce, în epocă (sfârșit de secol XIX) înseamnă aprecierea artei și literaturii moderniste, pentru care tradiția și valorile tradiționale își pierd din importanță. După cum sugerează și titlul, personajul nu are un țel anume, lăsându-se atras în zona discuțiilor, disputelor și călătoriilor.

Caracterul profund intelectual al personalității sale îl împinge spre decizia de a ține un jurnal, în care să-și analizeze constant trăirile și propriul comportament. Ca tehnică narativă acest mod de a relata sporește credibilitatea naratorului, dând cititorului o puternică senzație de complicitate cu cel care se adâncește în analiza sufletului și a minții sale până la limite „periculoase”, care nu fac decât să-i sporească scepticismul și pesimismul înnăscut.

Tema centrală a romanului este cea a eternei iubiri, surprinsă aici în trei ipostaze importante, desprinse pe măsură ce narațiunea evoluează.

Prima este Aniela, verișoara sa, cu care ar fi dorit mătușa protagonistului să-l căsătorească, dar din cauza firii „sucite” (pe care el o recunoaște și o repetă în nenumărate rânduri), se răzgândește în ultima clipă, aruncând-o pe te tânăra îndrăgostită fără speranță în brațele primului bărbat ce o va cere de nevastă. Ea reprezintă ipostaza iubirii ideale (frumusețe fizică, atitudine față de iubire, sensibilitate, caracter). Legătura sufletească primează pentru tânăra de-o frumusețe angelică, astfel încât își va refuza constant orice pornire fizică înspre cel pe care nu încetează nicio clipă să-l iubească, exclusiv din considerente morale.

Laura, o veche prietenă a lui Leon, reprezintă femeia narcisistă, care nu are loc în conștiința sa nici măcar pentru soțul bolnav, fiind preocupată exclusiv de latura senzorială a iubirii, de propria frumusețe, dar complet indiferentă  la problemele celorlalți.

A treia femeie din viața lui Ploszowsky este pianista Klara Hilst și reprezintă ipostaza iubirii lucide, rezonabile, care nu mută munții prin pasiune, dar se întemeiază pe baza unei afinități intelectuale deosebite.

Luate împreună, cele trei ipostaze conturează un tablou dens al iubirii și surprind toate mecanismele complexe ale cuplului.

Ceea ce impresionează în mod deosebit este felul în care Ploszowsy descrie sufletul feminin, pe care îl explorează cu o atenție sporită, întocmai precum ceasornicarul care descompune fiecare orologiu în componente mici și foarte mici, dar care numai luate în ansamblu pot reda ora cu exactitate. E revelatoriu modul în care evoluează percepția sa asupra femeilor poloneze, pe care inițial le considera ciudate, cu multă fantezie, cu capete înfierbântate și temperament de pește!

Ca un intelectual veritabil (Am o conștiință de sine foarte dezvoltată, susținută de o oarecare instruire, așa că mă pot considera în general o ființă dezvoltată intelectual) Leon nu putea să nu-și împânzească discursul cu idei dobândite prin prisma experienței sale de viață, acumulată în cei 35 de ani pe care-i are. A selecta cele mai interesante dintre ele este o adevărată provocare, fiindcă nici după ce inima sa este subjugată de iubire, rațiunea nu cedează, nu se disipează în oceanul de sentimente, dimpotrivă, am putea spune că pe măsură ce sufletul i se lasă inundat de trăiri nesimțite în cei 35 de ani de viață, ea își sporește acuitatea (inevitabil m-a trimis cu gândul la Ștefan Gheorghidiu, cu a sa remarcă despre luciditate, pe care o consideră potențatoare a iubirii: Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum de altfel atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi).

Despre talentul scriitoricesc afirmă convins: Atâta lucru știu și eu: cu cât un scriitor e mai talentat, cu atât face mai puțină literatură, declinându-și, astfel, aprecierea în fața autenticității, în detrimentul ficțiunii exclusive. Dar cu sine însuși e extrem de critic (eu sunt un diletant și nu stăpânesc forma), deși e atât de evident că ne aflăm în fața unui discurs extrem de coerent și bine închegat.

Natura scindată a propriului suflet o definește în tușe extrem de sincere: Port în mine două euri contradictorii, căci, în timp ce unul recunoaște adevărul și critică, celălalt trăiește doar pe jumătate, lipsit de orice fermitate.

Scepticismul devine cea mai complexă carte de vizită, fiindcă, afirmă el, sunt un sceptic la pătrat, adică sunt sceptic chiar și față de propriul meu scepticism.

Elanurile și căderile le descrie plastic, generalizând: Omul este ca marea: are flux și reflux. Astăzi este pentru mine o zi de reflux al voinței, al energiei, chefului pentru orice gest, al poftei de viață. A venit fără nici un motiv, așa, de la sine. O chestiune de nervi. (încă de la început subliniază slăbiciunea sa nervoasă: Sunt un om cam obosit, foarte sensibil și nervos.)

Cred ca cel mai adânc îl „citește” literatul Sniatynski, prieten apropiat până la un moment dat, care găsește o explicație existențială pentru firea lui: E un secol bolnav, în care numai măgarii mai au voință, căci dacă cineva are minte cât de cât, o folosește pentru a se îndoi de toate și spre a se convinge pe sine însuși că, într-adevăr, nu merită să vrei nimic.

Scroll to Top