Titlu: Flori pentru Algernon
Autor: Daniel Keyes
Editura: ART
Anul: 2013
Nota noastră: 10/10
“Cu cât devii mai inteligent cu atât o să ai mai multe probleme, Charlie.”
Cartea lui Daniel Keyes e una care schimbă viziuni. În cazul în care nu se întâmplă asta, cred ca cel care citeşte ar trebui să-şi pună semne de întrebare, nu să considere romanul fără substanţă, pentru că e dens precum jungla în cele mai întunecate locuri. E plin de semnificaţii profunde, grele ca pietrele vechilor mori, te stoarce şi-ţi încolăceşte nervii mai abitir decât nicovala fierarului. Sau, vorba unui elev impresionat de carte şi dezamăgit de film (pentru că există şi film, în care actorul joacă magistral, dar toate nuanţele se pierd, or cartea asta e înţesată de ele, mai ales paginile de jurnal ale lui Charlie sunt revelatorii): „După ce-am citit cartea n-am fost bun de nimic două zile, aşa de tare m-a impresionat, dar filmul nu mi s-a părut nici pe departe atât de emoţionant.” Cred că, la fel ca spectatoarea lui Ravel, care, în timpul reprezentaţiei operei „Bolero” s-a ridicat în picioare declamând „E nebun! Opriţi-l, e nebun!” şi despre care autorul declara „E singura care a înţeles mesajul operei!” şi el a simţit fiecare vibraţie a cărţii, i-a înţeles dedesubturile până la cele mai adânci substraturi. Pentru că nu poţi citi „Flori pentru Algernon” şi ulterior să rămâi neschimbat. Adică poţi, dar în cazul acesta sigur nu vorbim de cineva care a simţit cu adevărat cartea.
Pe scurt, e vorba despre un retardat, Charlie Gordon, care ajunge să facă parte dintr-un experiment inedit: doi doctori renumiți – Strauss și Nemur – propun să-l opereze pe creier şi, printr-o metodă inovatoare, să-l ajute să dobândească un IQ normal, astfel încât să poată duce o viaţă obişnuită. Ceea ce le dă speranţa reuşitei este faptul că aceeaşi operaţie, făcută pe creierul unui şoarece, Algernon, a dat rezultate spectaculoase. Așadar, plini de optimism, Charlie se lasă pe mâinile celor doi doctori, nebănuind că în spatele acestei acţiuni stă în primul rând nevoia lor de a-şi dobândi un renume mondial. În demersul său de recuperare a IQ este ajutat de o tânără profesoară, Alice Kinnian, faţă de care, treptat, va simţi sentimente tot mai puternice, mergând până la îndrăgostire. Numai că relaţia nu este una care se dezvoltă cu aceeaşi uşurinţă cu care se şi naşte, fiindcă, în ciuda unui intelect tot mai dezvoltat, sentimental vorbind, el nu reuşeşte să se racordeze şi caută experienţă în altă relaţie. Astfel o întâlnește pe excentrica Fay, o artistă ce ridică la grad de venerație boemia, care-l ajută să descopere dragostea, dar numai în sens fizic, fiindcă gândurile lui sunt focusate în continuare pe Alice.
Acțiunea capătă un rimt tot mai alert pe măsură ce personajul începe să realizeze că scopul operației nu a fost în primul rând acela de a-l reda pe el lumii în care trăiește, pentru a-i face viața mai ușoară, ci dorința doctorilor de a dobândi un renume internațional. În același timp observă la Algernon o alterare a funcțiilor cognitive, fapt care îl aruncă în depresie, anxietate, agitație. Pe nesimțite (și datorită IQ-ului nemaipomenit) Charlie realizează, pe baza propriilor observații, că operația este, din păcate, reversibilă, astfel încât într-un timp relativ scurt (câteva luni) se revine la starea inițială. Dându-si seama că același destin îl așteaptă și pe el, începe să lucreze într-un ritm febril, dorind să ducă la bun sfârșit analizele începute, pentru a fi de folos altor pacienți care se vor afla în situația lui. Spre final lucrează tot mai greu, deoarece, potrivit rapoartelor de progres pe care le începe din nou, funcțiile creierului se degradează vertiginos și în cazul lui. Moartea lui Algernon îl afectează profund, mai ales că își presimte propriul destin.
Romanul lui Daniel Keyes se încheie cu același Charlie, notând cu naivitate în raportul de progres, cu vagi amintiri despre experiența trăită. Totul a rămas în ceața deasă a memoriei care, odată ce a dat lumii tot ce avea ea mai bun, s-a reîntors în „eterna pace”, feritoare de răutăți, griji și probleme…pentru că, nu-i așa, „cu cât devii mai inteligent, cu atât o să ai mai multe probleme.”
Nu cred să fie ceva care să nu-mi fi plăcut în conținutul cărții. M-a captivat de la început să citești niște pagini scrise pe măsura unei minți retardate… e fascinant, îți dă senzația că înțelegi mult mai bine oamenii „mai altfel” de lângă tine care-s, în fond, tot ceea ce ești si tu, doar cu o extradoză de sinceritate și bonomie. Am primit încă o dată confirmarea că unei inteligențe ”cu asupra de măsură” nu-i corespunde automat și un suflet la înălțimea ei. O recomand în special tinerilor, mai ales adolescenților, care, citind astfel de cărți, vor avea ocazia să înțeleagă mult mai multe din lumea care se desfășoară chiar în fața lor. Flori pentru Algernon e o carte care valorează cât o experiență de viață, chiar dacă ideea depășește granițele realității actuale. Nu am nici un dubiu însă că va veni și momentul în care ceea ce tratează ea va deveni realitate.