Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit. Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.
Marele romancier columbian Gabriel Garcia Marquez nu a inventat realismul magic – acel stil de a scrie în care supranaturalul este descris ca fiind un lucru destul de obişnuit, iar obişnuitul este descris ca un lucru supranatural – dar, în scrieri scurte, ca de exemplu Un domn foarte bătrân şi cu nişte aripi enorme şi Un veac de singurătate, el a oferit genului cele mai formidabile lucrări de ficţiune.
Pentru unii, termenul de realism magic este unul vast şi destul de pompos. Iniţial împrumutat din artele vizuale, este des folosit pentru a descrie orice formă de literatură ce îmbină fenomenalul cu lumescul, dar cei mai atenţi observatori susţin că este o formă specifică a literaturii post-coloniale, originară din America Latină şi Caraibe. Post-colonială, deoarece foloseşte magicul ca o formă de rezistenţă imaginativă faţă de logica totalitară şi crudă a raţionalităţii imperiale. Se urmăreşte libertatea de a gândi în afara unei „înţelepciuni” prestabilite: ştergând linia dintre real şi fantastic, imaginaţia evadează din opreliştile realităţii. Este un lucru revoluţionar.
Ce este interesant este că Gabo, aşa cum mai este numit Garcia, a negat dintotdeauna că munca lui este „magică”. S-a văzut pe el însuşi ca un realist total, iar simpatia pentru politica de stânga, prietenia cu Fidel Castro, şi aşa mai departe, indică o seriozitate ce nu este, de obicei, asociată cu literatura fantastică.
Toate aceste fapte nu reprezintă defel o „lentilă” rea prin care să priveşti şi să înţelegi povestea ce animă creştinii în acest weekend dinainte de Paşte. Arată magic – reîntoarcerea unui om mort la viaţă –, dar acest lucru, din păcate, nu este tratat ca atare de oamenii ce îl sărbătoresc. Povestea este post-colonială, chiar fundamentul literaturii post-coloniale, am putea spune – căci, dacă crucea înseamnă ceva, acel ceva este, cu siguranţă, puterea represivă a autorităţii coloniale. Hristos Cel Înviat este actul suprem de sfidare împotriva conducerii Imperiului Roman. Pornind de la acest exemplu, putem deduce că toţi putem fi liberi atâta timp cât avem avem speranţă. Totul începe cu un act de o imaginaţie sfidătoare, ceva ce nu poate fi oprit de logica sumbrei inevitabilităţi politice, dar care este, totodată, extrem de realistic. Odihneşte-te în pace, Gabriel Garcia Marquez. Ai fost un geniu.
sursa: theguardian.com