– Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă, îi spuse prietena ei, Marie Mendelson. Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.
Prea frumoasă, prea mult fascinantă în inedit-ai imaginație debordantă… E de o versatilitate atât de profund cameleonică și surprinzătoare, încât ți-e imposibil să n-o îndrăgești, dacă nu instant, atunci sigur la a doua povestire, când constați că autoarea – un munte de talent – înoată în narațiuni ca păstrăvul în apa de munte: sălbatică și delicată, impetuoasă și abia, abia simțită când o compari cu un râu adevărat. O revelație pentru mine această doamnă a literaturii – Alice Munro – a cărei companie m-a emoționat profund, astfel încât a intrat, ferm și delicat în același timp, în topul preferințelor mele literare. Într-adevăr, Premiul Nobel obținut în 2013 a fost motivul pentru care am ales-o, dar un atare criteriu nu coincide întotdeauna cu afinitățile strict personale. Așadar, cel puțin din umilul meu punct de vedere, își merită cu prisosință recunoașterea și integrarea în valorile universale ale literaturii.
Volumul e o culegere de povestiri, poate nu întâmplător zece, dăltuite în siguranță de sine și înecate în talent „cu asupra de măsură”. Sunt zece diamante șlefuite cu răbdare și migală, dar în care nu simți nicio clipă efortul creatorului. Nota definitorie e cea de surpriză: nu simți, nicio clipă, încotro curge discursul narativ, nu-ți revii prea repede din uimire atunci când afli și nu poți uita niciuna dintre ele. Aș vrea să spun care e preferata mea, dar nu pot. Recunosc, fără ezitare, valoarea celei care dă și titlul, recunosc și emoția puternică pe care o trezește povestea înduioșătoare a matematicienei Sofia Kovalevski, dar nu pot uita nici impactul pe care l-a avut asupra mea, de exemplu, prima povestire – Dimensiuni – în care o mamă își pierde toți cei trei copii într-o clipă de „iluminare”, iar efectul acestei pierderi trezește puternice flash-back-uri, nu doar în sufletul ei, ci și în acela al soțului, mai ales că el a fost „mâna destinului”. În Ficțiune facem cunoștință cu o profesoară pe care soțul o părăsește pentru o femeie de condiție inferioară (ucenic în atelierul lui) ce are, peste ani, ocazia să revadă o fostă elevă, nimeni alta decât fiica amantei soțului, în postura de scriitoare consacrată. Cu acest prilej Munro face o inserție savuroasă, autopersiflându-se în ipostaza de autoare de povestiri, semn clar, cel puțin pentru mine, al modestiei și siguranței deopotrivă – dacă ironia este semn al inteligenței, zic unii, (rece inteligență, aș zice eu) cu siguranță autoironia este apanajul unei minți suficient de luminate încât să-și recunoască talentul, dar și minusurile posibile, așadar cu atât mai lăudabile: „Cum să trăim e o antologie de povestiri, nu un roman. Treaba asta, în sine, e dezamăgitoare. Pare să afecteze seriozitatea cărții, făcând autorul să pară doar un novice care bate la porțile Literaturii și nu un scriitor instalat cu siguranță dincolo de ele.”
Pe culmea Wenlock surprinde povestea unei studente pasionate de cultură și empirism deopotrivă, care are ocazia să trăiască, prin intermediul ciudatei prietene, Nina, o experiență cu totul inedită, din care va învăța că nimic nu e ceea ce pare a fi, iar uneori „e bine să nu ai așteptări prea mari. Cred că unele lucruri nu sunt menite a fi.”
Firul narativ al povestirii Râpe adânci își face loc imediat până în cele mai subtile locuri ale sufletului, urmărind, cu sinuozități, destinul unei familii cu trei copii, din care unul va alege la vârsta adolescenței să părăsească, fără vreo explicație, căldura unui cămin și să trăiască asemenea unui vagabond, din rațiuni ce scapă, cel puțin inițial, mamei sale, apoi surorii, preocupate în mod deosebit de soarta lui.
Radicali liberi urmărește psihologia iubirii și cea a crimei, cu o finețe extraordinară.
Chipul, după cum sugerează și titlul, focusează atenția naratorului pe destinul unui însemnat, la propriu, al sorții – un băiat s-a născut cu o pată ce-i acoperă în întregime jumătate din față, puternic vizibilă dată fiind culoarea ei violacee, iar reverberațiile ce se răsfrâng (si frâng!) în străfundurile sale sunt cel puțin emoționante.
Boala incurabilă și ispitele infidelității sunt atât de subtil țesute în Unele femei, încât, preț de o clipă, ești tentat să crezi că omul nu poate fi decât bun sau rău…pentru ca apoi, în final, să înțelegi că nu există pânză țesută în culori antinomice, există doar combinații, pasteluri și tonuri reci deopotrivă.
Jocuri de copii te face să-ți dorești, cu disperare, să poți scăpa de gândurile grele pe care ți le întinde, în mreje (abia sesizabil) pestilențiale, să le scuturi precum ai face cu niște coji sâcâitoare, ce te-au înfășurat pe nesimțite…și să realizezi că uneori jocurile de copii sunt departe de atributul nevinovate.
Penultima povestire, Lemn, se-ncheie, nu întâmplător, fiindcă lemnul este aici un puternic simbol, printr-o revelație: pădurea părăsită devine pentru Roy amintirea unei posibile morți.
Nu în cele din urmă, fiindcă ea e masterpiece-ul volumului, cu siguranță, Prea multă fericire aduce cu sine o intertextualitate încântătoare: Dostoiesvki ar fi putut fi cumnatul Sofiei Kovalevski, ea însăși este o valoare incontestabilă (și reală) a culturii rusești; invocă vremuri grele, atât de istorie, cât și de cultură ale Rusiei (părăsite), precum și ale țărilor ce au găzduit-o, mai cald sau mai distant, glacial, chiar, pe cunoscuta matematiciană: Franța și Suedia în mod deosebit. Povestea vieții ei nu are cum să fie una simplă, câtă vreme se ridică dintr-un popor adânc simțitor precum cel rus (pe care, într-un schimb de replici, un medic îi definește cu finețe de psiholog: „Rușii urăsc. Rușii iubesc”). După ce ani de zile viața ei particulară a fost pusă în umbră de succesele internaționale, la maturitate, când crede că și-a găsit fericirea în cultivatul și impunătorul Maksim Kovalevski (coincidență de nume, cei doi nu sunt rude, plănuiau să se căsătorească însă) este răpusă de o pneumonie puternică, pe care matematiciana și-o explică, metaforic, cu ultimele-i stinse cuvinte: „Prea multă fericire…”; asta a răpus-o… ea, fericirea posibilă, i-a invadat și sufocat plămânii. Motto-ul povestirii, aparținându-i chiar Sofiei, te face să înțelegi, dacă n-ai făcut-o până acum, un adevăr evident: „Mulți dintre cei care nu au studiat matematica o confundă cu aritmetica și au impresia că e o știință anostă și aridă. De fapt, această știință cere o imaginație debordantă.”
Aș încheia spunând că stilul lui Munro se poate defini astfel: șlefuire migăloasă (toate povestirile, exceptând ultima, se întind pe 25-30 de pagini, parcă măsurate cu rigoare….matematică), narator cameleonic, ce relatează la fel de relaxat și din ipostaza feminină și din cea masculină, precum o face din cea a tânărului sau adultului, revelații surprinzătoare și finaluri întru totul originale, imposibil de intuit, scurte, aparent seci, dar bogate în revelații ulterioare. Așadar o recomand oricui se simte atras de astfel de calități ale scriiturii. Pe mine m-a cucerit definitiv și m-a ajutat să înțeleg în întregime de ce spunea Adriana Constantin ( http://www.azicitesc.com/de-ce-ar-trebui-sa-citim-mai-multa-proza-scurta/ ) că proza scurtă poate fi (și acum am certitudinea că e așa) savuroasă și seducătoare deopotrivă.