… moartea nu poți s-o înțelegi; poți doar s-o înveți. S-o accepți ca pe ceva firesc este singurul mod de a reînvia…
Câtă proză atâta poezie… sau invers, câtă poezie atâta proză…așa aș defini romanul lui Manuel Vincent. Ah, și mai ales, câtă poezie tot atâta ficțiune… și mitologie.
Glasul mării este o incursiune modernă în lumea anticului Ulise, aducând în fața noastră pastișele unor personaje mitice. Este evidentă această paralelă încă din primele rânduri, din care aflăm numele personajului principal masculin, Ulises Adsuara. Penelopa lui s-a întrupat în Martina, o tânără cel puțin mediocră intelectual, dacă o raportăm la Ulieses, profesorul de literatură antică (iată și pretextul unor incursiuni în poezia clasică a antichității elene), dar ale cărei simțuri sunt în stare perfectă, plus că iubirea se dovedește a fi cea mai eficientă cale de modelare spirituală. Nimic nu e mai fascinant pentru tânăra Martina, o simplă chelneriță în bodega părinților, decât felul unic în care știe să povestească Ulises. Povestea de iubire se țese mai repede decât a reușit Penelopa să încropească celebra pânză, luându-i prin surprindere pe toți, dar mai ales pe Martina, ale cărei vise adolescentine se îndreptau la vremea aceea spre un actor celebru, întâlnit pe plaja, nicidecum spre tânărul profesor, cu dioptrii dătătoare de aer pur intelectual și trup stângaci, de tocilar. Suplețea minții sale e însă incontestabilă, astfel încât tânărul profesor nu trebuie decât să recite versuri vechi pentru ca Martina să simtă cum pasiunea o prinde într-un vârtej inexplicabil, iar trupul ei ascultă vrăjit „incantațiile” șoptite pe malul mării sau încriptate în nisipul efemer.
Construcția romanului este una modernă, incipitul este, practic, finalul, iar suspansul este asigurat prin explicații care nu merg niciodată până la capăt, doar sugerează, lăsând adeseori poezia să „lămurească” inexplicabilul. Trupul lui Ulises Adsuara apare la țărmul mării, după 10 ani de la dispariția sa (bineînțeles, numărul anilor nu este întâmplător), doar că la țărm nu-l așteaptă Penelopa, ci este urmat, la scurtă vreme, de pastișa acesteia, Martina, plutind în derivă. Amândoi sunt îmbrăcați ca pentru un ceremonial suprem, al nunții, iar neobișnuitul situației este deja conturat.
Astfel, cartea va fi o incursiune inversă, din prezent în trecut, aducând explicații pentru faptele aparente, dar lăsând neatinsă coaja misterului ce învăluie de la bun început neobișnuita poveste de dragoste. Totuși, un lucru e evident, azi nu mai există Penelope veritabile, care țes pânze ce nu se mai termină niciodată, în așteptarea soțului. Martina, însă, îmbogățește mitul prin nota realistă: nu așteaptă întoarcerea soțului dispărut ani la rând, își oferă, nu fără reținere, trupul altui bărbat, dar inima ei țese pânze nesfârșite, readucându-l în cele din urmă pe bărbatul iubit. Explicațiile fățișe nu-si au rostul, confruntarea trecutului cu prezentul se face numai în sufletul vrăjit de poezie al Martinei, iar celor din jur le este interzis accesul în miezul lucrurilor, pentru că nimeni nu ar putea înțelege, rațional, cele petrecute, doar cei implicați.
Mi-a plăcut cartea mai mult decât mă așteptam. Manuel Vincent se dovedește un scriitor priceput, țese cu dexteritate pânze între mit și realitate, iar numeroasele fragmente poetice colorează emoții și oferă nebănuite plăceri spirituale. Dintre fragmentele selectate aș aminti cel puțin două:
De pieri tu, jumătate din sufletu-mi,
mai timpuriu, rămâne-va fără preț
cealaltă, căci întreg în lume
nu mai pot fi! amândoi ne-om stinge
în ziua aceea; crede-mă, n-am mințit
jurându-ți astfel: da, voi pleca și eu
îndată-n urma ta, la drumul
cel de pe urmă să-ți fiu tovarăș. (Horatius, Carmina, XVII – Lui Mecena)
… tu ești, negreșit,
iar eu nu te-am cunoscut până când am putut
să-ți pipăi trupul cu mâna mea…
Dacă aș încerca să recomand această carte cuiva cred că e suficientă o avertizare: n-o citiți dacă nu puteți să vă lăsați furați de poezie. Nu că nu s-ar înțelege, dimpotrivă, discursul este perfect închegat și-n absența versurilor. Dar, cu siguranță, citind-o fără cheia poetică, lumea lui Ulises și a Martinei ar fi mult ciobită, deșirată, ca să rămân în zona sugestiei mitologice. Dați-vă răgaz, nu vă grăbiți s-o terminați, romanul ăsta e ca vinul vechi, nu poate fi înghițit prea repede fără să te amețească.