Am vrut să-i vorbesc hoțului de cărți despre frumusețe și brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe care deja le știa? Am vrut să-i explic că, în mod constant, supraestimez și subestimez omenirea – că rareori pur și simplu o estimez. Am vrut să o întreb cum același lucru putea fi și urât, și plin de glorie, iar cuvintele ei, atât de osânditoare și strălucite.
Niciunul dintre aceste lucruri însă nu mi-a ieșit din gură.
Grea provocare să scrii despre o carte atât de „altfel” încât te amuțește de la primele rânduri. Greu să vorbești despre talentul originalului Markus Zusak, al cărui stil nu-l pot asocia cu nimic cunoscut (nu, nu vă imaginați o carte greu de citit, chiar dacă la prima vedere ar putea da o astfel de impresie), fiindcă tehnicile narative devin tehnici estetice, ducând la o aranjare în pagină inedită, cu scurte pasaje plasate în fața capitolelor, având rol anticipativ. În ceea ce privește povestirea propriu-zisă, plină de date care pot ameți, inițial, memoria pentru ca, treptat, s-o ajute să înțeleagă fiecare informație oferită în avans, aceasta este una subiectivă, iar naratorul personaj…ei bine, naratorul personaj e cu atât mai inedit! Când Moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculți – apare imediat sub titlul cărții. Ați înțeles de ce Moartea se scrie cu M?
Hoțul de cărți e „pe val”. O spun vânzările, o spun vizionările! Mărturisesc, tocmai succesul acesta m-a îndepărtat de momentul lecturii. Dacă m-am temut o clipă să nu fie tributară etichetei „carte cu priză la public” (dar neesențială, cum sunt de multe ori aceste apariții), ei bine, nu e! Dimpotrivă, e grea de semnificații și, din fericire, grea de pagini (571), iar la final ești conștient că umbra ei o vei purta, apăsătoare și izbăvitoare, în conștiință. Devii „bookaholic”! Ba chiar riști să nu-ți mai revii din mahmureală…
Pe scurt este o povestioară, printre altele, despre:
• o fată
• niște cuvinte
• un acordeonist
• niște nemți fanatici
• un boxer evreu
• și destul de multe furtișaguri (p.14)
De data aceasta prezentarea mea va lua o altă formă. Ceea ce urmează este o discuție imaginară cu eroina cărții. Răspunsurile ei sunt, de asemenea, inventate, iar unde am luat din carte, am semnalat prin menționarea paginii. Am ales această modalitate inedită fiindcă mi-e greu să vorbesc doar cu mine, cartea e una răvășitoare, te provoacă să-ți pui întrebări. Implicit simți nevoia să primești răspunsuri. Cine alta ar putea răspunde mai potrivit decât însăși protagonista? Vă dau voie să ne spionați conversația ;)
Ai unsprezece ani, o mamă arestată sub eticheta fatidicului kommunist, un frate mort în drum spre familia adoptivă și niciun punct de sprijin pe lumea asta. Ce faci ca să trăiești? Nu, de fapt, ce faci ca să supraviețuiești? Nu mă refer la viața fizică, derizorie în Germania nazistă din timpul lui Hitler. Cum îți porți, întreg, sufletul prin lumea ciuruită de bombe, angoasă, malefic, foamete și inutil?
– Fur! Fur…cărți!
Te cheamă Liesel Meminger și furi… cărți. Nu știi să citești când ajungi la Hubermanni, dar „amănuntul” acesta nu poate sta în calea fascinației tale pentru celălalt univers, din cuvinte și hârtie, pentru că intuiești acolo izbăvirea. Dar oamenii? Unde-s oamenii?
– Papa… Rudy…Max… Rosa…!Nu cred că ai și uitat de ei!
Da, norocul tău e bunul „papa”, Hans Hubermann, cel care a fost, întâi, psihoterapeutul tău, alinătorul coșmarurilor nocturne. Apoi, citindu-ți sufletul de hoț de cărți, a îmbrăcat haina învățătorului, iar în puterea nopții, protejați de întunericul pivniței, străbătută doar de lumina kerosenului, ți-a deschis, calm și călduros, poarta spre cunoaștere. Înfometată, ai înghițit literă cu literă, fiindcă ele constituiau biletele necesare și mult râvnite ce-ți puteau asigura intrarea Acolo, Dincolo, unde împărățește Cuvântul.
Parcă nici amenințarea războiului nu mai e atât de grozavă când îl ai pe drăcușorul blond și simpatic, Rudy Steiner, alături de tine, în expedițiile voastre incognito, soldate cu micile comori intens râvnite – cărțile. Și complicitatea crește, crește… Vă unește atât de tare încât, trebuie să-ți spun, tare mă enervam când refuzai constant sărutul cerut de acel saukerl. De ce? De ce?
– Nu știu… Poate ca să înțeleg că „mai târziu” înseamnă uneori „niciodată”. Poate…
Lecția prieteniei, ce trece nestingherită orice limite, inclusiv cele impuse de cuvântul evreu, echivalent al condamnării, ai învățat-o împreună cu Max Vandenburg, băiatul bunului prieten al lui papa, mort în Primul Război Mondial, de la care avea acordeonul (cel ce ți-a alungat ție angoase și ți-a umplut goluri imense). Evreul a devenit, într-o ciudată simbioză, fratele tău, prietenul tău, poate, într-o altă viață, iubitul? Sau nu te-ai gândit așa de departe? Știi, oare, cât m-am chinuit să-mi țin limpede privirea atunci când îl căutai, cu disperare, în convoiul de condamnați? Și l-ai găsit, și te-ai aruncat la gâtul lui…, și-ai plâns, și-ai impresionat adânc o stradă întreagă, dar mai ales o inimă tânără, ca a ta, ale cărei bătăi erau reglate după propriile-ți bătăi (Rudy…)
– Bietul Max, de câte ori s-a întâlnit cu Moartea! Și Rudy…Oh! Rudy!
Ai învățat atât de multe (și dureroase) lecții…, ai aflat într-o adolescență, chinuită de război, dar binecuvântată prin Oamenii întâlniți, câte nu au învățat alții într-o viață. Dar cel mai adânc ai înțeles ce înseamnă Cuvântul… cel care înalță și nimicește, cel care mângâie și cel care biciuiește. Ai fost printre puținii care au descifrat puterile-i nemărginite, mai ales când și le pune în slujba răului: Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Führerul nu era nimic. Nu ar fi prizonieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim bine. La ce sunt bune cuvintele? (p.543)
Singură ai găsit răspunsul! Cuvintele sunt menite să scrie istorie (istorii?)! Așa că le-ai așternut pe hârtie, ai scris până te-au durut mâinile (ciudat de actual mi s-a părut, brusc, Arghezi, din Florile de mucegai…și ciudat de potrivit. Tu nu-l cunoști, dar e un alt om care a înțeles și el durerile în toate nuanțele posibile). Te-ai încuiat în pivniță și ai scris… și-ai scris, adormind adeseori în mijlocul propriei vieți, așternută pe hârtiile lăsate cu drag de Max în urma lui. N-ai știut când te-ai apucat de scris că tocmai ele, cuvintele, vor deveni salvarea ta: bombardamentele ce-au măturat strada Himmel (= rai! Ce ironie!) te-au găsit acolo…
– De fapt… tocmai de aceea nu m-au găsit! M-au protejat, ca-ntr-un cocon, ferindu-mă din calea urgiei…
Și te-au mai salvat o dată, atunci când durerea ți-ar fi putut seca orice simțire. Ai trăit, pe pielea ta, efectul lor cathartic. Iar apoi ți-ai încheiat lucrarea, Hoțul de cărți a ieșit la lumină, cu toate cele ce ți-au atins ireversibil istoria trăirii pământene. Ți-ai spus, cutremurător de sincer, la final: Am urât cuvintele și le-am iubit, și sper că le-am orânduit bine. (p.550)
Da! Le-ai orânduit atât de bine, încât m-ai făcut să fur timpului orice clipă lăsată nesupravegheată, ca să fiu cu tine, în carte, între cuvinte și dincolo de ele. Iar pentru toate astea, îți mulțumesc, Liesel Meminger!
– Saukerl! Te las acum, ai grijă ce cărți mai „furi”… și, te rog, poartă-te frumos cu ele, dragile mele cuvinte! Sunt tot ce mi-a rămas pe lumea asta!
(n.r. saukerl este un cuvânt al cărui sens deloc plăcut urechilor (ticălos, nenorocit) suferă o transmutare și capătă nuanțe puternic afective în roman; lămurirea era necesară, să nu credeți că am uitat decența în limbaj)
***
Și dacă spun c-am scris nimic comparativ cu ce găsiți în carte, mă credeți?