„Știi, mă gândeam dacă nu cumva oamenii își folosesc amintirile pe post de combustibil. Că sunt importante sau nu, asta nu contează când e vorba să te menții în viață. Sunt combustibil și atât.”
Autorul cărții, Haruki Murakami, este unul amenințat cu premiul Nobel pentru literatură de vreo 10 ani încoace, însă scriitorul japonez nu a reușit nici anul acesta să obțină marele premiu, fapt care nu împiedică pe niciun cititor să îi citească în continuare romanele, majoritatea dintre ele bestselleruri, traduse în peste treizeci de limbi. Doza de popularitate foarte mare a autorului a declanșat primul impuls de a-l citi. Și am început cu În noapte, un roman care nu îți permite să îl abandonezi nicio clipă, care integrează planuri narative multiple, personaje cu personalități disonante, cu trasee existențiale tangențiale la un moment dat și care lasă impresia că se vor reîntâlni, însă totul pare să rămână suspendat în potențialitate. Cititorul apare la final cu o serie de întrebări, deziluzionat, marcat de experiența protagoniștilor, în orice caz, nu poți rămâne impasibil la mareele de întâmplări care se concentrează într-o manieră deloc fastidioasă în cele peste 200 de pagini ale cărții.
Romanul, cu un profund caracter proteic, relevă clar obiectivul autorului, și anume acela de a-l menține pe cititor într-o permanentă stare expectativă. Când ai impresia că ai acces în zona de adâncime a romanului, ești imediat scos la suprafață, într-una pe care n-ai mai întâlnit-o, care te pune în fața unor noi personaje ce se infiltrează în viețile celor cu care abia te-ai familiarizat. Murakami reușește să te convingă de familiaritatea unor experiențe sau trăiri printr-un stil absolut neutru, neornat, evident, într-o notă realistă, cu dialoguri prozaice și oameni care nu transcend normalitatea, pentru ca, la final, să te supună unor răsturnări de situație pentru care nu erai pregătit. Ce face autorul este să pregătească terenul pentru ultima parte a romanului, în care tensiunea se acumulează într-un realism magic opus realismului extenuant din prima parte, într-o serie de experiențe stranii, absurde și care generează un orizont de așteptare total diferit de deznodământul cu care ne va surprinde autorul.
Ceea ce e interesant, dar poate nu inovator, este plasarea acțiunii într-o perioadă de timp extrem de scurtă pentru o suită de evenimente atât de ample. E vorba de o singură noapte care pare că se dilată, în care personajele principale, Mari și Takahashi, își încep idila, care stă sub semnul eșecului și echivocului încă de la început. Metropola Tokyo găzduiește protagoniștii, constituind un topos al aglomerării și dezindividualizării, un loc în care omul este pervertit sub incidența tehnologiei care marchează relațiile interumane („Te știe cerul, te știe pământul, te știe și camera de luat vederi”). Orașul e plin de lumini, însă întunericul este cel care guvernează conștiințele indivizilor măcinați de propriile secrete, de fuga de solitudine sau, dimpotrivă, de dorința ei („Pentru mine, singurătatea nu e o povară”). Investigația psihologică a personajelor rămâne una inaccesibilă, naratorul disimulând o complicitate cu cititorul, confirmând că știe mai multe decât prezintă, însă, din oareșice motive, nu poate dezvălui („Noi știm. Dar nu ne stă în putere să ne amestecăm”). Nu pare un narator demn de încredere, însă nu poți capitula în fața suspansului imanent fragmentelor precedente.
Arhitectura romanului este unul dintre cele mai interesante aspecte care asigură succesul acestei cărți. De la perspectiva narativă care rămâne incertă (ca o presupusă cameră de luat vederi: „În acest moment, unghiul camerei este fix. Îl încadrează din față pe «bărbatul fără chip», de jos în sus. Nemișcat, bărbatul îmbrăcat în costum maro se uită încoace prin ecranul de sticlă al televizorului. Cu alte cuvinte, se uită drept în încăperea în care ne aflăm noi”), personajele care sunt urmărite fragmentar, timpul consacrat acțiunii de o singură noapte (vedem și o notație cronologică minuțioasă), planurile narative alternante, întâmplările care sunt permanent însoțite de un soundtrack, realismul inițial dinamitat de stranietatea întâmplărilor din a doua jumătate a romanului, spațiul proiectat ca un decor de teatru, personajele deloc extraordinare care sunt supuse, însă, unor situații extraordinare, toate acestea sunt premisele unei lecturi captivante, în care interesul este menținut la cote înalte până la sfârșit. E configurată o lume cu personaje care își acceptă condiția (prostituata chinezoaică agresată, administratoarea love hotelului Alphaville, Kaoru și chiar sora lui Mari, Eri Asai, care se abandonează unei stări de somn voluntare care durează de aproape două luni de zile, Korogi și alții) ce se opune unei alteia ai cărei exponenți își proiectează sinele mai departe, cu scopuri mai mult sau mai puțin nobile. E vorba aici de Mari, o tânără pasionată de lectură, Takahashi, un trombonist de jazz cu aspirații și Shirakawa, un bărbat misterios despre care veți afla mai multe citind romanul.
În noapte e un roman cu acțiune concentrată, care ne dezvăluie o lume în care contrastează categorii de oameni dintre cei mai diverși, surprinzători nu prin deciziile lor, ci prin forța destinului care îi asimilează și controlează cu totul, dar unde mai rămâne loc de îndoieli și frământări interioare.