Lolita a rămas un roman controversat de la apariție și până în prezent. Fiind construit sub forma unei pledoarii a pedofilului către un grup de judecători, cărora le relatează viața sa, în special perioada relației cu Lolita, dă impresia unei scrieri de justificare a psihopaților de acest gen.
Însă scopul lui Nabokov nu a fost niciodată să transmită cititorului idei, mesaje ascunse sau lecții de morală, ci emoție. El însuși spune asta: „Pentru mine, opera de ficțiune există în măsura în care îmi produce ceea ce aș numi grosso modo bucurie estetică, adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existențiale unde norma este arta (curiozitate, tandrețe, bunăvoință, extaz)”. De asemenea, declară că este în dezacord cu personajul său, Humbert – de la viziunile politice până la mema „nimfetei”.
Așadar, într-un prim plan, problema operei „Lolita” nu este de ce parte se situează autorul sau cititorul, ci dacă procedeele artistice folosite sunt autentice, suficient de relevante și iscusite pentru a reda povestea, personajele și cadrele în care acestea se desfășoară, într-un mod emoționant.
Mulți cititori cad în capcana limbajului și sunt furioși că unul ca Humbert se bucură de atâta credit printr-o romanțare frumos scrisă. Dar cel puțin își dau seama că ce i se întâmplă fetei nu e normal. Pentru că unii chiar consideră valide „argumentele” în favoarea lui Humbert și nu numai că îl absolvă de vina pedofiliei, dar îl și transformă într-o victimă, punând aparenta lui dramă pe seama copilei de doisprezece ani. În ambele cazuri, autorul și-a atins obiectivul – cuvintele lui au fost puternice și sentimentul creat, de durată.
Pe de altă parte, pe lângă măiestria stilului, povestea în sine merită toată atenția. Faptele ce se petrec ne arată aspecte mai întunecate ale firii umane, ne împing să ne punem întrebări, să căutăm limita dintre permis și nepermis, sănătos și bolnav, inofensiv și periculos. Cât de conștient este un copil care provoacă? Câtă vină poartă unul ca Humbert pentru propria condiție? În ce măsură te poți încrede în versiunea lui a poveștii? Mai poate duce Lolita o viață normală după anii petrecuți cu el? La unele răspunsuri ajungem mai ușor, la altele, mai greu. Esențial este să le căutăm.
Lolita e ca un fagure cu miere: mănânci, dar nu înghiți ceara. E important să fiți atenți la indiciile de pe parcursul lecturii. Păstrați-vă capacitatea de a fi puțin sceptici, chiar dacă vă înfruptați cu poftă din stilul scriiturii. Profitați că naratorul se adresează unui juriu și considerați-vă membri în el – ascultați, priviți din unghiuri diferite și încercați să descoperiți și părțile mai puțin vizibile ale poveștii. Căutați reacțiile fetei. Acolo unde nu spune, încercați să deduceți ce simte. Țineți cont de faptul că ea are doar 12 ani, că el e trecut de 40, are amintiri puternice din copilărie și e bolnav.
Veți realiza, așa cum scrie și în introducerea personajului John Ray, că „Lolita” este un caz psihiatric redat în detaliile sale cele mai intime – adică toate gândurile fantastice ale lui Humbert. Deși este doar o ficțiune, romanul ajută la o mai bună înțelegere a bolii ce pune stăpânire pe rațiunea omului – adevărata lui dramă, incontrolabilă, care distruge și alte vieți în afară de a lui, sfârșind prin a-l duce în spatele gratiilor. Ironic, nu pentru pedofilie. Vă las pe voi să descoperiți de ce.
Sunt multe persoane care ar avea de învățat din această carte – copii, părinți, psihologi, psihiatri, filosofi, scriitori. De fapt, orice om care vrea să își pună mintea la contribuție, pentru că problema ridicată este importantă, complexă și oricare dintre noi o poate întâlni în anumite etape ale vieții.
Notă: S-ar putea să fie cititori care nu suportă tonul de „mascul sinistru” (expresia îi aparține) al lui H.H. Încercați să continuați, pentru că nu sunt descrieri explicite. Cartea a primit eticheta de „pornografică” pe nedrept, fiind îndrăzneață pentru vremea publicării (1955).
Așadar, vă urez spor la citit.
Recenzie trimisă de Aida Popescu