Tudor Arghezi – Cimitirul Buna-Vestire poem
Recenzie trimisă de Florin Buzdugan
Editura Art, colecția Biblioteca pentru Toți
An apariție 2011
Învierea începe în Cimitirul Buna-Vestire, unde un doctor în nu se știe ce (eu zic că în filosofie), Unanian, zis Guligă, este numit intendent de nașul său, Ministrul.
Să începem normal: Unian, intelectual desăvârșit, face diverse lucrări științifice pentru diverse somități care nu sunt în stare să scrie corect, care se dedau la „preacurvie” și la pupincurism doar pentru a obține avantaje și poziții cheie în ierarhia politică din viața romanului, pentru a stoarce milioane de lei din trezoreria statului și așa mai departe. Până când începe partea a doua, Unanian ni se destăinuie și ne spune cum a fost viața sa de tânăr intelectual, cum și-a ratat șansa de se bucura de avantajele obținute ușor prin intermediul pupincurismului.
A doua parte a romanului ne dezvăluie o societate în care ipocrizia și corupția se împletesc și merg mână-n mână, văzute la nivel cosmic sau universal prin ochii lui Unian, un fel de ființă omniprezentă, care știe gândul fiecăruia și istoria fiecăruia. Ne este expus cadrul în care Unanian și soția sa își duc traiul sau promisiunile făcute de nașul său, Ministrul, dar care nu sunt ținute. O revoltă închisă în sine, discuții, prelegeri întregi ținute în sine, fără a fi defulate vreodată, cea care îi atrage atenția și îl aduce înapoi în planul realității concrete fiind soția sa, care se plânge mereu de faptul că nu muncește, că nu are salariu și că nașul le aduce drept mită cutii cu bomboane (cazul lor fiind unul dintre multele cazuri). În această parte a romanului ne este prezentată, cum am zis, o societate decadentă, pastișată, șarjată la maxim, în care grotescul și burlescul se acuplează ca doi oameni într-o imagine animalică, sălbatică. Și, iarăși, imaginea lui Uranian, despre soția căruia se crede că ar avea relații extraconjugale cu Ministrul-naș, care începe să fie vizitat de diverși oameni, este salutat pe stradă de necunoscuți și i se fac diverse propuneri pentru a intra în sistemul economic de tip ghetou.
Surpriza apare însă în momentul în care Ministrul îi spune că-l face intendent la… Cimitirul Buna-Vestire. Având-o drept slujnică pe Margarita, o cretină, care se ghidează după leacuri din vremuri imemoriale, sau căreia îi e frică să răspundă la telefon, considerând că la capătul firului se află Dracul, care duhnește groaznic, și care uită mereu ce are de luat, ghidându-se după o logică a ei, deconstrucția peisajului orășenesc și construcția unui univers aproape paradisiac: „Cimitirul e ca un preludiu de Rai. Dacă aburul din pomii toamne n-ar fi fost atât de cenușiu și dacă mutarea noastră în dreptul plopilor ridicați către cer cu intenția să-l ajungă și să se desfacă de pământ s-ar fi făcut în anotimpul florilor și al umbrei luminoase sau într-o zi ca azi, dificultățile sufletești ar fi fost mai repede îndulcite. O perdea de ceață se ridică încet din fundul parcului de morți. Iluzia e favorizată. Din marginile zării apropiate merge înainte, până în Slavă, poteca șerpuitoare a sufletelor călăuzite de un instinct precis”. Se acomodează treptat cu această viață de intendent, și se simte ca fiind chiar atotstăpânitor peste morții săi.
Din moment în moment, ni se pregătește ceva fastuos: Apocalipsa, dar nu cea Biblică, anunțată prin trâmbițe, potopuri, urgii și celelalte semne prevestite de Ioan, ci, din contră, este o Apocalipsă, aș fi tentat să spun, blândă, în care morții pur și simplu învie, începând de la Strămoșii noștri, un anume Mircea cel Bătrân, un Mihai Viteazul, sau Mihail Kogălniceanu, până la oameni complet necunoscuți, care au fost, afirmă Ministrul-naș, care, vorba fie-ntre noi, și el murise și a înviat, curățați de eroarea din fabricație, patima. Toți trăiesc într-o armonie deplină, se fac procese și însuși Isus ni se arată în finalul romanului, o imagine pe care o găsesc de-a dreptul sublimă: „Acuzatorul simți în mâna lui răscolindu-se picioarele străpunse de scoabele răstignirii, și Isus, căpătând relief cald în minusculu-i trup zugrăvit, se întoarse întreg pe crucea lui…
Eu i-am înviat, răspunse omulețul de-o șchioapă, desprinzându-și un braț din cuiul lui și ajungând cu degetele însângerate până la fruntea acuzatorului”.
Restul rămâne să descoperiți citindu-i romanul subintitulat poem. Lectură plăcută!