„La câteva ore după ce mama ta a fost transportată la spitalul de nebuni, ți-ai jurat pe amintirea fratelui tău să fii un om bun pentru tot restul vieții […]. Erai singur în baie, chinuindu-te să-ți înăbuși lacrimile, iar prin «om bun» înțelegeai cinstit, amabil, generos, un om care să nu-și bată joc de nimeni, să nu se simtă niciodată superior altcuiva și să nu se ia la harță cu nimeni. Aveai doisprezece ani. La treisprezece ani ai încetat să mai crezi în Dumnezeu. La paisprezece, ți-ai petrecut prima vară din trei ani consecutivi lucrând la supermaketul tatălui tău […]. La cincisprezece ani te-ai îndrăgostit de o fată pe nume Patty French. În acel an i-ai spus surorii tale că o să devii poet. Când aveai șaisprezece ani, Gwyn a plecat de acasă, iar tu ai preferat exilul lăuntric.”
Primul roman al lui Paul Auster a „ajuns” la mine dintr-o nevoie ludică, de justificare subiectivă a numelui său: „Ia să vedem, chiar așa auster e pe cât își spune?” Ei bine, surpriza a fost ceva mai mare decât mă așteptam. Nu, nu e auster defel. E opusul. E incitant și enervant, seducător și imoral (dar într-o formă proprie, care-i permite să-și inventeze propria moralitate, una care depășește multe limite, chiar și pe ale mele), un scriitor atât de versatil încât m-a făcut să casc de cel puțin trei ori ochii a mirare.
Cartea urmărește destinul lui Adam Walker, un student american ce studiază la Columbia și visează să ajungă poet. Nimic ciudat pentru o astfel de vârstă (20 de ani) sau pentru inteligența și imaginația lui, ambele, sclipitoare.
O întâlnire inedită îi marchează tot restul vieții. La o petrecere studențească îl întâlnește pe Rudolf Born, un profesor francez, ce predă „un curs despre pierderea Algeriei și altul despre pierderea Indochinei”, cu alte cuvinte, un curs despre război, pe care-l consideră „expresia cea mai pură și mai vie a sufletului omenesc” (poate că încă din acest moment ar fi trebuit să presimtă că omul acesta, care-și găsește cea mai mare bucurie vorbind despre război, nu este cea mai potrivită companie pentru el, un tânăr frumos și sensibil, pe care viața l-a pus deja la încercare prin suferință timpurie). El era însoțit de misterioasa Margot, o femeie de care se simte aproape instantaneu atras.
Prima parte a romanului urmărește evoluția celor trei, care sunt antrenați într-un triunghi amoros inevitabil, din moment ce Margot exercita asupra lui Adam un farmec irezistibil. Pe lângă acesta, se adaugă talentul ei culinar fără fisură, în care tânărul cu aspirații poetice vede cu siguranță o expresie materială a artei.
Într-o seară, plimbându-se cu Born, trăiește o întâmplare tragică: asistă la moartea unui tânăr. Din acest punct, certitudinile nu-și mai găsesc drum spre rațiunea lui Adam, astfel încât va simți nevoia să se depărteze cu totul de omul care l-a adus într-o astfel de situație. Devine invizibil.
Partea a II-a aduce cu sine o surpriză: Adam nu mai e naratorul-personaj al romanului său memorialistic. Locul său e luat de un fost coleg de facultate, care, aflat la o vârstă relativ înaintată (60 de ani), primește o scrisoare, însoțită de un manuscris, de la Adam. Nu mai știa nimic despre el de patruzeci de ani. Scrisese cât a avut inspirație, dar se afla într-un impas din punctul de vedere al creației, așa că s-a gândit să apeleze la el, un scriitor cunoscut, în ipoteza că-l va putea ajuta să iasă din impas. Din corespondență, reiese că Walker e acum bolnav de leucemie și, dacă tot n-o va mai duce mult timp, să-și termine măcar romanul. Jim (noul narator) nu ezită să reacționeze la rugămintea prietenului din tinerețe (până la urmă el a fost cel mai apropiat prieten al său de atunci), probabil și din cauza faptului că toată viața s-a întrebat ce s-a ales de Adam, dăruit cu inteligență, talent, sensibilitate și frumusețe fizică deosebită. Astfel, avem ocazia să aflăm, obiectiv, cum era văzut Walker: „Îmi aduc aminte că era puțin timid, trăsătură ce părea ciudată la o persoană atât de inteligentă, care era, pe deasupra, și unul din cei mai frumoși băieți din campus – frumos ca un star de cinema, după cum s-a exprimat odată o prietenă de-a mea. Însă presupun că e mai bine să fii timid decât arogant, că e mai bine să te integrezi discret decât să intimidezi pe toată lumea cu perfecțiunea ta insuportabilă”.
În urma schimbului de scrisori, prin care conveniseră, printre altele, să se întâlnească la o cină, cândva în viitorul apropiat, Walker își regăsește inspirația printr-un artificiu de creație: schimbă persoana I cu a II-a. Partea a doua conține scurta aventură pariziană (în urma reîntâlnirii cu Born, la Paris, cu care se iscă din nou o altercație, Adam este deportat pentru deținere de droguri), reîntâlnirea cu Margot, a cărei traiectorie se așază acum, în mod voit, în postura de femme fatale, după ce, înainte de plecare (și aici intervine propria limită, pe care am depășit-o gândindu-mă exclusiv la faptul că niciodată cărțile nu se judecă după criteriul moral, cât după cel estetic) a trăit o relație incestuoasă cu sora lui într-un apartament din New York. Aflat încă la Paris, o cunoaște pe viitoarea soție a lui Born și pe fiica acesteia, inteligență ascuțită și companie extraordinară, dar față de care nu simte nicio atracție, în ciuda faptului că tânăra Cécile dezvoltă o pasiune pentru Adam, studentul enigmatic ce fascinează, fără să vrea, prin conduită, cultură și dezinvoltura afișată.
Cea de-a treia parte este reconstituită de Jim pe baza schițelor lăsate de Adam, focalizarea schimbându-și încă odată polul, de data aceasta la persoana a III-a. Evenimentele relatate vor reconsidera anumite pasaje anterioare, dezmințindu-se unele relatări sau nuanțând altele, așa încât avem senzația de relatare totală, din perspective multiple.
Ultima parte este constituită din jurnalul lui Cécile Juin, pe care naratorul îl transcrie ca atare, după ce o cunoaște pe tânăra ajunsă acum o doamnă de aproape 60 de ani, care nu mai seamănă prea mult, fizic vorbind, cu cea pe care Adam o întâlnise. Spiritual, însă, ea și-a păstrat inteligența și simțul autocritic; per ansamblu, o persoană în compania căreia nu te plictiseai.
La final, rămân mai multe necunoscute decât ne-am fi dorit, probabil, dar ele sunt întrutotul justificate, ținând cont de titlu și conținut. Mai mult, incită lectorul să descifreze de unul singur cărările ascunse pe care a umblat Walker. Naratorul s-a pierdut în cartea sa, a devenit invizibil, pasând narațiunea, într-o încercare voită de detașare… de trecut, precum și de propria persoană.
E o carte care, fără îndoială, merită citită, iar pentru cei care sunt atenți și la detaliile referitoare la modul în care se realizează narațiunea, nu doar la subiectul propriu-zis (suficient el singur să țină trează curiozitatea cititorului), devine, indiscutabil, un deliciu narativ. Mă gândesc că și din aceste motive a fost numit „probabil cel mai bun roman al lui Auster de până acum…”.