„… iubirea nu are nevoie de cunoașterea profundă a celuilalt pentru a exista și pentru a rezista, deși, odată ce a apărut, ea s-ar putea să caute o astfel de cunoaștere. Iubirea nu se naște datorită frumuseții sau bunătății (în sensul moral al cuvântului), ci datorită promisiunii tainice pe care o inspiră persoana iubită, anume aceea de a constitui o ancoră și un sprijin pentru viața celui care o iubește, astfel încât aceasta să se simtă acasă în lume.”
Simt nevoia să încep această prezentare într-un fel atipic. După ce am citit primele pagini, nu multe, vreo două-trei, mi-am dat seama că am în mână o carte cât o lume. Poate sună exagerat, dar, în esență, ce este această lume, sub forma în care o cunoaștem noi, dacă nu o adunare infinită de suflete atrase în viață de un „dor nemărginit”?! Nimic mai mult, nimic mai puțin. Așadar, ca să existăm, e necesar să preexiste dorul (iubirea), cel ne aduce în această dimensiune terestră.
Cred că ar fi necesară și o avertizare. Citeam, nu de mult, că există cititori care nu suportă să facă vreun semn pe carte, oricât de mic, nici măcar în creion. Preferă postit-urile. Sigur că, din punct de vedere strict estetic, le dau dreptate. Numai că, ce te faci când ții în mână o carte în care îți vine să subliniezi pe fiecare pagină?! Aproape toții știți cum arată cursurile din facultate înainte de examen. Ei bine, cam așa arată Istoria Iubirii acum, la final. E imposibil să pui 5-10 postit-uri pe o pagină…
Simon May a scris o carte necesară. Fără a se adresa cuiva în particular, el trece, cu lejeritate, emoție, plăcere și intelect mereu treaz prin toate etapele importante, cuprinzând lucrările capitale ale lumii ce surprind o temă eternă precum cea a iubirii. E un document complex și rar, ce tratează, fără ezitări, istoria unui fenomen/sentiment omniprezent. De la Platon, Aristotel, Socrate, la poeții latini; trece prin creștinism (demontând multe dintre miturile înrădăcinate bine în conștiința contemporanilor) și trubaduri, apoi se odihnește în perioada Evului Mediu și a Renașterii. După ce selectează și comentează cele mai importante idei, aparținând perioadelor mai îndepărtate, se înfige, cu plăcere, în filozofii tot mai apropiate de noi: Spinoza, Rousseau, Schlegel și Novalis, Schopenhauer, Nietzsche, Freud, Proust. Încheie triumfător cu un capitol intitulat sugestiv „Punct și de la capăt”.
E imposibil de rezumat o astfel de operă. Am ezitat și iar am ezitat…ce momente ar fi mai interesante, ce idei, ce curente, ce personalități care au tratat tema iubirii (sau doar au trăit-o la intensitate maximă). Răspunsul ar fi: toate sau niciunul. Din fiecare pagină poți scoate un întreg tratat pe tema iubirii. Sunt prea multe ideile (și uneori prea frumoase) ca să alegi doar câteva și să le așezi pe-un piedestal. Citatele seducătoare curg râuri, râuri… Un îndrăgostit și-ar putea regăsi aici atât de multe dintre trăirile sale încât s-ar speria. Unul care trăiește nostalgia iubirii pierdute își găsește, fără îndoială, antidotul pentru tristețea sa. Altul, care nu crede în iubire, s-ar putea să-și schimbe, radical, opinia, dându-și seama, la final, că problema nu e la ceilalți, poate la el și-n atitudinea lui.
Mi-ar plăcea să cred că am citit Istoria iubirii din ipostaza îndrăgostitei, chiar dacă, periodic, latura didactică și-a spus cuvântul. E un paradis al ideilor și trăirilor, așa încât, nu rareori, am citit zâmbind și gândindu-mă ce material bogat am în mâini pentru a a-mi completa cunoștințele necesare parcurgerii unui capitol din materia de clasa a IX-a, intitulat (cum altfel?) Iubirea.
Așadar, fiindcă vorbim despre o carte tratat, aș recomanda-o, în primul rând, celor care își doresc aprofundări de natură intelectuală, nu doar senzorială, celor atrași de… fenomenologia iubirii. Se citește încet, cu creionul în mână și conștiința trează, iar la final te simți bogat, prea plin, dar fără să ai senzația de ghiftuire. Iar fascinația ce-ți rămâne după ce-ai întors ultima filă e, probabil, influențată și de nobilul, mult doritul sentiment, pe care Simon May îl descrie atât de original:
I