La răscruce de vânturi

Nu știu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar știu că al lui și al meu sunt la fel.

Romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, a devenit un titlu de referință al literaturii universale, fiind cunoscut și apreciat în întreaga lume. Unicul roman al scriitoarei reușește să-și păstreze, de-a lungul timpului, locul printre marile capodopere ale literaturii.

Cu toate că avem de-a face cu un roman complex, ce dezvăluie destinele întortocheate ale unor personaje individualizate până la dedublare, citirea sa decurge lin și plăcut – în aparență – însă nu te va lăsa inert, cu siguranță.

Povestea este plasată într-o regiune de provincie a Angliei, un loc în care până și fenomenele naturale se dezlănțuie la o intensitate maximă – de la ploi interminabile până la vânturi tăioase și zăpezi îmbelșugate, ușor înviorate de clipele calde ale unor primăveri scurte – fiind în concordanță cu trăirile zguduitoare care îi cuprind pe cei ce viețuiesc pe aceste meleaguri.

Acele vremuri trecute, trăite și retrăite gravitează în jurul secolelor XVIII-XIX. Spun retrăite deoarece povestea nu se desfășoară sub „ochii” noștri, ci este relatată treptat, apelându-se la procedeul unei narațiuni în ramă.

Lockwood, străinul ce ajunge în ținutul cu pricina, ajunge să fie foarte interesat de viața vecinului său, Heathcliff, cel care va deveni personajul principal al poveștii ce va urma. Nelly Dean, înțeleapta slujitoare a familiilor ce s-au dezvoltat și au evoluat (sau, mai bine zis, au involuat) în decursul a trei generații, este cea care prezintă captivanta viață avută de acei oameni complecși, cuprinși de pasiuni revelatoare și distrugătoare.

Liniștea existentă în cadrul familiei, la început, este inhibată în totalitate din cauza prejudecăților sociale. Acestea reușesc să aplaneze nevoia de a împărtăși niște sentimente sincere, transformând, totodată, un suflet cald și blând într-un depozit de ură și dispreț.

Acel suflet îi aparține lui Heathcliff, orfanul privit cu scârbă și desconsiderat de ceilalți din „vina” pielii sale de culoare maronie. Fiecare răutate din partea celor din jur se așază, treptat, în sufletul lui, înlocuind bunătatea și seninătatea cu sentimente tot mai apăsătoare, ce se vor materializa printr-o ură profundă și o dorință de răzbunare – ce nu rămâne doar o dorință.

Catherine, fetița alături de care copilărește – pe care o iubește și care îl iubește – odată ajunsă la maturitate, renunță la dragostea pe care i-o poartă, în schimbul unei educații mai alese, în schimbul bogăției și al renumelui, căsătorindu-se cu Edgar Linton.

Decizia de a-și lăsa deoparte sufletul pereche – pe Heathcliff: nu va ști niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi – reprezintă punctul în care începe revărsarea treptată a mâniei acestuia asupra tuturor.

Cu toate că nu-i poate ierta trădarea, continuă să o iubească cu patimă pe Catherine, disprețuind dragostea infimă pe care i-o oferă soțul acesteia: Dacă el ar iubi cu toate puterile făpturii sale firave, n-ar putea iubi nici în optzeci de ani atât cât pot iubi eu într-o zi și fiind, în același timp, sigur de reciprocitatea sentimentelor ei: știi tot atât de bine ca și mine că pentru fiecare gând pe care-l are pentru Linton are o mie de gânduri pentru mine!

Ne întrebăm cum se vor sfârși toate acestea. Poate dragostea adevărată să stopeze invazia de ură și răutate? Poate moartea soluționa problemele existente? Sau vor avea de suferit și generațiile ce vor urma?

Un roman captivant care fascinează, o poveste tulburătoare, încărcată de mister, în care răul preia controlul, înlăturând orice urmă de pace. Un roman în care dragostea adevărată se păstrează veșnică, dar la fel și ura.

Scroll to Top