Lansare de carte eveniment — Care Santos în România

„Limba catalană e o limbă foarte miezoasă, pentru că în această limbă poți descrie și republici, și pepeni.” (apud Mircea Cărtărescu)

Ieri, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, a avut loc lansarea romanului Încăperi ferecate, de Care Santos, faimoasa prozatoare catalană.
Seara a fost dirijată de Denisa Comănescu, alături de – de la stânga la dreapta – Mircea Cărtărescu, Simona Kessler, Andreea Răsuceanu și Marin Mălaicu-Hondrari, bineînțeles, în centrul discuției fiind Care Santos.
Care Santos este fiica unor soți cu origini mixte, tatăl fiind sevillan, iar mama catalană, Santos fiind deci 2/3 spaniolă, iar 1/3 catalană. Numele complet, cel dat de tatăl ei, era Macarena Santos, explică Denisa Comănescu; Macarena provine de la numele Sfintei Fecioare (din) Macarena, iar mama, gândindu-se că numele este prea lung pentru un copil atât de mic, a tăiat prima și ultima silabă din numele Macarena, de unde a rămas Care.
Copil precoce, Care Santos a început să scrie de la vârsta de 8 ani, la vârsta de 14 ani câștigând primul premiu literar. Face Dreptul, pentru că așa cerea tradiția familiei, tatăl fiind medic, apoi urmează cursurile Facultății de Filologie din Barcelona.
Cariera Carei Santos este una liber aleasă, fiind mai întâi jurnalist (scrie la El Mundo și alte cotidiene de primă importanță), iar de la vârsta de 25 de ani devine scriitor liber profesionist, fiind recunoscută, în special, pentru literatura pentru copii și tineret și pentru statutul de critic literar recunoscut, având o cronică permanent în El Cultural, supliment al ziarului El País și coordonând site-ul dedicat literaturii La Tormenta en un Vaso.

Despre Care Santos, Simona Kessler spune că prozatoarea a dat dovadă de un talent precoce, scriind șase volume de povestiri, 20 de cărți de literatură pentru copii și adolescenți și, până în prezent, 10 romane.
Romanul lansat ieri la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Încăperi ferecate, apărut în 2011, a făcut carieră internațională, având un succes fulminant, tradus în 15 limbi.
Ceea ce remarcă Simona Kessler, agent literar notoriu în partea de SE a Europei, este faptul că prozatoarea îmbină atât de bine povestea, trama, personajele și stilul, care rămâne consecvent și natural, autentic de la un capăt la celălalt al romanului; reușește să îmbine atât de bine istoria adevărată cu ceea ce conferă veridicitate romanului, încât totul pare a fi inspirat de istoria Barcelonei; reușește să creeze o gamă variată de personaje „bântuind pe coclaurile memoriei răscolitoare”, marcate de trecerea timpului și de perspectiva timpului pe care aceasta o deschide.
În încheiere, Simona Kessler spune că, citind romanul, a descoperit singurul adevăr care contează și îi invită pe cititori să descopere acel adevăr care contează pentru ei.

Andreea Răsuceanu și Marin Mălaicu-Hondrari, unul în prelungirea discursului celuilalt, spun așa: mai întâi, Andreea Răsuceanu, critic literar, afirmă că, în cadrul lansării, cei prezenți au fost de față la întâlnirea între autorul de succes și o traducere extrem de inspirată, traducătorul fiind el însuși un excepțional prozator, care a trăit în Spania timp de șase ani.
Despre roman, Andreea Răsuceanu spune că este atât o saga foarte complexă, ce se întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, cât și un adevărat tur de forță în ce privește stilul foarte pregnant al prozatoare; un glisando temporal și de construcție narativă, impregnat, iarăși, cu inserții din presa vremii, fapt ce duce la confundarea surselor autentice de factură istorică cu imaginarul autoarei.

[Romanul vorbește despre povestea ilustrei familii Lax, personajele principale fiind Rodolfo Lax, un tată dur, conservator, un adevărat pater familias, și Maria del Roser, un personaj modern, care întrupează principiul ordonator al familiei. Fiul lor este elementul principal al întregului roman, roman care se prezintă, spune Andreea Răsuceanu, ca o enigmă cu multiple sertare/ secrete, plin de rigorism stilistic-narativ și multe altele.]

Marin Mălaicu-Hondrari, răspunzând unor întrebări adresate de Andreea Răsuceanu, spune că traducerea romanului a fost o adevărată plăcere pentru el, că, după ce l-a tradus în 2012, a avut parte de două bucurii esențiale: prima, o ploaie torențială în luna lui iunie, când umbla prin ploaie fără umbrelă pentru a putea duce la bun sfârșit lansarea romanului, și, a doua, că se bucură de felul în care au decurs lucrurile, în maniera unui Cortázar – totul legându-se, în final, într-un mod extrem de subtil -, dar afirmă că munca unui traducător este esențială, că, dacă înainte de 1989 traducerile erau excepționale – sau aproape de un astfel de nivel -, acum traducerile de azi din Philip Roth, de exemplu, sunt execrabile și strică și tinerii scriitori, care își exersează mâna bazându-se pe traducere, în lipsa originalului, și că traducerile sunt mult mai importante decât se consideră, cât despre întrebarea Andreei (dacă, în timp ce traducea romanul, și-a pierdut vocea sa de prozator, confundându-și-o cu cea a Carei Santos), acesta spune că atunci când scrie nu traduce și invers, când scrie, nu traduce.

La finalul festivității, autoarea însăși a spus că este foarte bucuroasă să se afle în România și să ia parte la lansarea propriului roman, că este foarte fericită că traducerea a fost făcută de Mălaicu-Hondrari, un prozator de excepție, care a dat dovadă de un înalt profesionalism în munca sa, și că este pur și simplu surprinsă să-și dea seama de câtă importanță poate avea munca sa, spunând următoarele: „credeam că scriu pentru locuitorii din Barcelona, care cunosc istoria orașului și unele dintre persoanele reale ce stau la baza personajelor din roman. Denisa a făcut tot posibilul pentru ca actul de a scrie pentru vecini să fie la fel de ușor precum a cânta la o vioară. Lex [unul dintre personajele față de care cititorii romanului – editorul, criticii Andreea Răsuceanu și Mircea Cărtărescu, printre alții – au abordat o atitudine inocentă (l-au considerat a fi fost un personaj istoric)] este un personaj pur fictiv și că, în urma unor sfaturi din partea editorului și librarului meu, o prietenă foarte apropiată mie, mi-a spus că ar fi bine să modific anumite lucruri în roman. Ceea ce a fost schimbat, în final, este doar nota finală a romanului”.

Discuția finală a fost susținută de Mircea Cărtărescu, care a fost realmente uimit de roman, de arhitectura sa, de felul în care autoarea își conduce narațiunea și multe altele. Dacă vreți să aflați mai multe, veniți astă-seară la Institutul Cervantes, unde, de la ora 7:00 post meridian, sunteți invitați la un dialog despre memorie și literatură între Mircea Cărtărescu, om de marcă, scriitor care a câștigat recent un important premiu literar pentru romanul său Nostalgia, oferit de însăși prozatoarea Care Santos, cu care va fi întreținut dialogul.

Azi Citesc va merge și va nota pentru voi cele mai importante aspecte ale discuției.
Join!

Scroll to Top