Titlu: Lumânările ard până la capăt
Autor: Sandor Marai
Editura: Curtea Veche (Colectia Byblos)
Anul: 2011
Pagini: 159
Cele mai frumoase cărți citite au ajuns întâmplător la mine. Poate dintr-un dat al soartei, poate așa trebuia să se întâmple, cert e că de multe ori recomandările călduroase nu au trezit ecouri entuziaste în sufletul meu (cu excepțiile de rigoare, firește).
Lumânările ard până la capăt este una din întâmplări… întâmplare simplă, nu a ființei, ci a …virtualului, fiindcă el mi-a scos-o în cale. După cum suna o reclamă, a fost la un click distanță. Titlul m-a sedus instantaneu, fără să citesc vreo recomandare, am pus-o în coș. Apoi am așteptat, am ars de așteptare, iar când a sosit am lăsat-o o vreme, n-am citit-o fierbinte, nu pentru că nu voiam, ci din simplul motiv că veneau sărbătorile de iarnă cu agitația specifică, or eu râvneam la o liniște egoistă, ca să mă pot bucura cu adevărat de propria descoperire (nu aveam niciun dubiu, sigur avea să-mi placă…nu știu de ce, pur și simplu știi lucrurile astea).
Sάndor Marai este, din acest moment pentru mine unul dintre scriitorii totali, mari, adevărați, adjective dragi multor critici sau doar cititori pasionați, dar justificate numai dacă, într-adevăr, lucrurile se simt la fel și în interior. Mai presus de aceste etichete sau ceea ce le justifică în fapt e sinceritatea dezarmantă a scriitorului, sinceritate care te lasă fără niciun scut în fața miezului ființei. Poți să negi cât vrei adevărul celor spuse (care nu e chiar ușor de acceptat), dar sensul acestora te bântuie, nu-ți dă răgaz, te hăituiește (verbul e cu atât mai potrivit cu cât în centrul semnificațiilor cărții stă o vânătoare) dacă insiști în nepăsare.
Pe scurt: doi bărbați, ajunși în pragul senectuții, se reîntâlnesc după patruzeci și unu de ani. În copilărie și tinerețe au fost prieteni nedespărțiți, au trăit pe viu acea prietenie cântată încă din timpuri imemoriale (Epopeea lui Ghilgameș îmi vine în minte, urmată de Antichitate, cu numeroasele sale opere ce slăvesc prietenia mai presus de iubirea pasională). Între ei, între trecut și prezent, stă umbra aceleiași femei. Întocmai cum se petrece în viață, lucrurile nu sunt niciodată clare…sau, mai degrabă, claritatea aceasta are mii și mii de nuanțe, e strâns legată de ochelarii prin care e percepută de fiecare trăitor.
Întreg romanul se desfășoară în mai puțin de 24 de ore, iar „acțiunea” (inexistentă în sensul clasic al cuvântului) se concentrează într-o singură noapte, în care bărbații, acompaniați de lumânările albastre, martori tăcuți ai împărtășirilor profunde pe care le face unui dintre ei, retrăiesc trecutul, filtrându-l prin înțelepciunea experienței de viață. Acest fapt nu aduce în mod necesar nici liniște, nici împăcare, iar răzbunarea îndelung plănuită nu le poate reda nici prietenia, nici dragostea.
Fascinant mi s-a părut discurdul generalului (amândoi au pregătire militară, dar unul a renunțat la carieră, odată cu fuga sa la tropice) care poate fi numit, fără nicio teamă de eroare, o radiografie a sufletului, una dintre cele mai sincere și, implicit, tulburătoare mărturisiri pe care le-am citit.
În general nu am citit (nici nu-mi place ideea) cu scopul precis de a învăța, atunci când e vorba de beletristică. Acest fapt este unul intrinsec procesului, derivă din lectura de plăcere, fără a fi vreodată în prim-plan. Citesc, întâi de toate, pentru a simți. Ei bine, mai ales în cea de-a doua parte a cărții, am stat cu creionul în mână, din nevoia de a sublinia pasaje întregi, întocmai precum fac atunci când lecturez cu scopul precis de a învăța ceva. Fericită alăturare, o carte care mă face să simt și să învăț deopotrivă. Încântător a fost, ținând cont de aplecarea mea înspre psihanaliză, faptul că am întâlnit idei citite chiar recent în cărți de profil – somatizarea ar fi una dintre ele. Ea se „traduce” prin nevoia ființei de a mărturisi ceea ce o apasă, ce o roade și o duce poate, nemărturisind, spre nebunie, după ce face un „popas” în depresie, iar dacă verbal nu găsește posibilitate de exprimare, atunci se folosește de trupul său. Prin boală, chiar și prin moarte, omul spune ce are de spus, crucial e ca cei din jur să poate descifra mesajul codat în manifestările trupului: Eu cred în asta, cred că o persoană poate decide că vrea să se îmbolnăvească – iar acum știu precis.
Întâmplătorul este exclus din soarta omenească. Destinul ființei umane nu urmează, nici pe departe, legi aleatorii, dimpotrivă: Omul provoacă întâmplările. Le generează, le ademenește, nu-i lasă să scape din mână ce trebuie să i se întâmple. Așa e omul. Procedează astfel chiar dacă din prima clipă știe și simte că tot ce întreprinde este fatal. Omul și destinul său reprezintă ceva inseparabil, se provoacă și se creează reciproc. Nu este adevărat că destinul se strecoară tiptil în viața noastră. Destinul intră pe ușa principală, pe care noi înșine i-o deschidem, invitându-l să intre. Niciun om nu e suficient de puternic și de înțelept ca să împiedice prin cuvinte sau fapte nenorocirea care rezultă, în urma unei legități de fier, din firea sa, din caracterul său.
Teoria sufletului pereche, potrivirea ideală dintre două ființe, nu doar dintre bărbat și femeia sa, se regăsește rarisim în viață. În fapt, ea depinde numai de un singur factor: oamenii sunt de două feluri, scindate astfel de cuvântul diferit, ceea ce face grea (uneori imposibilă) împlinirea în idealitate a două ființe, regăsite într-o unică simțire. Aceeași scindare a dus la despărțirea celor doi prieteni, diferența de esență sufletească: Și așa cum numai cei care au aceeași grupă sanguină se pot ajuta unii pe alții atunci când își donează sângele persoanelor aflate în pericol, tot astfel sufletul nu poate ajuta un alt suflet decât dacă acesta nu este „diferit”, dacă opiniile celor două suflete sunt asemănătoare, dacă până și adevărurile cele mai tainici ale acestor opinii și convingeri sunt asemănătoare…
Criteriul după care este evaluată o prietenie este unul ce ridică ștacheta atât de sus, încât numai sufletele de esență tare (și asemănătoare) o pot trăi la modul absolut, nealterată pentru că prietenia nu e o stare ideală. Prietenia e o lege umană severă. În vremurile de odinioară a fost cea mai severă lege pe care s-au clădit sistemele juridice ale marilor culturi. Această lege, legea prieteniei, a trăit în inimile oamenilor dincolo de pasiune și egoism.
Fidelitatea nu scapă nici ea de ochiul scrutător al bătrânului general, aflat față în față cu clipa pe care o așteaptă de patruzeci și unu de ani: Oare fidelitatea nu e o formă cumplită de egoism, asemenea majorității faptelor și cerințelor umane? Când pretindem fidelitate, dorim oare ca persoana de lângă noi să fie fericită? Iar dacă în captivitatea subtilă a fidelității nu poate fi fericită, oare mai iubim persoane de la care pretindem fidelitate? Dacă persoana pe care o iubim nu este fericită, avem dreptul să așteptăm de la ea ceva, fidelitate sau jertfă?
Una dintre cele mai triste definiții întâlnite în carte este cea a bătrâneții: Cunoști exact ce-ți oferă ziua: primăvara sau iarna, ornamentele vieții, vremea, ordinea de zi a vieții. Nu se mai poate întâmpla nimic surprinzător: nu te mai surprinde nici măcar neprevăzutul, neobișnuitul, îngrozitorul, pentru că știi toate posibilitățile, ai anticipat totul, nu mai aștepți nimic, nici răul, nici binele…asta-i bătrânețea.
Acum, la finalul cărții, cred că una dintre ideile cele mai stârnitoare de ecou în sufletul meu este cea legată de specificul firii umane, supusă, prin definiție, patimilor, dintre care una este cu atât mai grea, cu cât rareori este recunoscută: Dar în adâncul sufletului tău, te sufocă o patimă năbădăioasă: dorința de a fi altcineva și altfel decât suntem în realitate: nu există dorință care să ardă mai dureros în inima omului. Ca să putem suporta viața, trebuie să fim conștienți ce reprezentăm pentru noi înșine și pentru lumea în care trăim, și să ne resemnăm. Trebuie să ne împăcăm cu gândul că suntem așa cum suntem, și nu altfel, iar în momentul în care ne-am resemnat, trebuie să fim conștienți că viața nu ne va lăuda pentru înțelepciunea asta, că nu vom fi decorați cu ordine și medalii pentru că știm și acceptăm că suntem vanitoși sau egoiști, că avem chelie sau burtă mare – nu, trebuie să fim conștienți că nu vom fi recompensați, nici lăudați. Rezolvarea e la îndemâna noastră: trebuie să ne acceptăm, iată secretul. Trebuie să ne acceptăm însușirile esențiale cu care ne-am născut, caracterul, ale cărui defecte nu pot fi corectate prin faptul că suntem conștienți de ele, că ni le recunoaștem; egoismul, lăcomia, nu pot fi transformate.
N-aș putea garanta că lectura va trezi în sufletul oricui delicii similare. Până la urmă suntem, totuși, diferiți. Dar pot să-i asigur pe cei care-mi seamănă spiritual (nici măcar la acest nivel nu are rost să ne amăgim că suntem unici) că ea le va oferi o călătorie (spre sine) mai bogată, pe alocuri, decât experiența vieții însăși. Cu o singură condiție, esențială: să fie, măcar uneori, victima (încântată de statut) bovarismului, răvășitoare „maladie transmisibilă pe cale textuală”.