Luminile din septembrie – Carlos Ruiz Zafon

Titlu: Carlos Ruiz Zafon
Autor: Luminile din septembrie
Editura: Polirom
Anul: 2012
Pagini: 248

Recenzie trimisă de Elena Silvana Potocean.

Golful albastru. O frumoasă poveste de dragoste adolescentină dintre Irene şi Ismael. Un misterios fabricant de jucării care nu sunt ceea ce par a fi. Luminile de la ţărm. Doppelganger. O umbră ce se ascunde în pădurea Cravenmoore. Toate acestea sunt elemente pe care Zafon le ţese într-o poveste magică.

Luminile din septembrie este a treia carte dintr-o trilogie adresată publicului tânăr.

Am început să citesc această carte cu teama că voi fi dezamăgită, crezând că e logic ca  primele  romane ale unui autor să nu fie prea grozave, să nu fie la fel de bune ca şi cele ulterioare. M-am înşelat, Luminile din septembrie mi-a plăcut mai mult decât mă aşteptam. Atât de mult încât am stat trează până dimineaţa ca să o termin de citit. Puţini autori au darul acesta de a-ţi capta atenţia  şi a-ţi stârni curiozitatea într-o asemenea măsură încât să te facă să nu laşi cartea din mână, chiar  dacă abia mai poţi ţine ochii deschişi. Deşi începutul nu pare foarte promiţător, pe măsură ce înaintezi,  cu fiecare pagină, romanul devine tot mai complex şi începi să recunoşti stilul acela special  al lui Zafon.

Şi  în această carte, ca în toate operele lui Zafon, e de apreciat fapul că autorul nu îşi pierde timpul cu descrieri de peisaj interminabile. Reuşeşte să-ţi capteze atenţia fără a se folosi în mod exagerat de tot felul de artificii de limbaj.

Un pasaj care m-a făcut să zâmbesc şi parcă să-i îndrăgesc şi mai mult cărţile, e acela în care este menţionat Andreas Corelli, un personaj pe care îl dezvoltă mai mult în Jocul îngerului. Aşadar,  în Luminile din septembrie sunt puse bazele acestui personaj.

Nu ştiu de ce, dar pe alocuri, această carte mă duce cu gândul la Cireşarii(de Constantin  Chirita). Poate personajele aflate la vârsta adolescenţei, spiritul lor de aventură şi încercarea de a desluşi tot felul de mistere…

Nu pot să nu o compar cu Magicianul lui Fowles. Pentru că Zafon e un adevărat magician al limbajului.

Cel mai mult dintre personaje mi-a plăcut Lazarus. Poate pentru că într-o anumită  măsură  mă  regăsesc în el, în lumea lui magică, în care nimic nu este ceea ce pare a fi…şi în ideea care stă  la baza transformării lui într-un fabricant de jucării: pentru că îşi dorea foarte tare să primească jucării, dar asta nu se întâmpla niciodată, s-a gândit să şi le facă singur. E admirabil acest lucru şi poate chiar un model demn de urmat.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici partea în care se vorbeşte despre cum a apărut umbra lui Lazarus  şi când îşi oferă inima lui Hoffman. Pentru că aici putem vedea care sunt consecinţele naivităţii unui copil.

Sfârşitul e destul de surprinzător şi deloc previzibil. Totuşi, ceea ce cred eu că ar fi trebuit să facă Lazarus e să-şi fi acceptat umbra, să fie din nou o parte din el. Pentru că aşa e normal. Umbra nu trebuie să ne sperie. Trebuie doar să o controlăm şi să acceptăm faptul că e parte  din noi. Aşa e natural.

O carte superbă, pe care se merită să o citiţi!

Scroll to Top