Titlu: Lupul de stepă
Autor: Hermann Hesse
Editura: Rao
Anul: 2011
Pagini: 219
Uneori se întâmplă să-mi cadă în mână cărți despre care știu că ar trebui să-mi placă. Nu pentru că mi-au fost recomandate (deși se întâmplă frecvent lucrul ăsta), cât pentru că, citind despre ele, intuiesc afinitățile ce ne-ar putea lega. Lupul de stepă e una dintre ele. Numai că, inițial, mi-a fost greu să-mi ascund o ușoară dezamăgire. Știu precis că undeva citisem despre carte cum „te înghite din prima clipă”, că e captivantă încă de la primele rânduri. În cazul meu nu a fost așa: captivantă era doar ideea conturată de la început (omul ce se condamnă singur la claustrare pentru a-și putea auzi mai bine vocea interioară), nu rândurile în sine, care îmi păreau nițel exagerate, prea evidentă dorința autorului de a contura un portret inedit, puternic intelectualizat introvertitului Harry Haller (coincidența inițialelor numelui personajului ce cel al autorului nu este întâmplătoare, mai ales că pe cei doi îi leagă niște amănunte biografice).
Formula narativă este una modernă, obișnuită în epocă, cea a jurnalului găsit și reprodus cu exactitate, probabil din dorința de a da senzația de autenticitate, de experiență trăită și relatată cu fidelitate. Editorul, căci el este cel în posesia căruia intră jurnalul, conturează un portret sincer, dezarmant de sincer, deloc măgulitor, acestui personaj neobișnuit, însă în ciuda acestui fapt, se simte o nuanță caldă, înțelegătoare, compătimitoare.
Jurnalul găsit în fosta cameră a chiriașului Harry Haller reprezintă, literalmente, o călătorie prin iad, o călătorie bântuită când de teamă, când de curaj, prin haosul unui univers sufletesc inundat de întuneric, o călătorie făcută cu voința anume de a străbate iadul de la un capăt la altul, de a înfrunta haosul, de a suporta până la sfârșit suferința provocată de toate relele. (pag. 23)
Ideile fascinante regăsite rând pe rând, odată depășită senzația de redundanță, au fost multe. Mă opresc asupra uneia care exista, neînchegată și neglăsuită în propria percepție: În realitate, nu a fost vorba de nici un fel de atrocități. Un om din Evul Mediu ar detesta în mod identic întregul nostru stil actual de viață, considerându-l atroce, dezgustător și barbar! Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare datină și tradiție își are stilul specific, propria moliciune și duritate, frumusețile și atrocitățile sale, considerând că anumite suferințe sunt firești și tolerând răbdător anuite rele. Viața oamenilor se transformă în suferință reală, într-un adevărat iad, numai atunci când se întrepătrund două epoci, două culturi și două religii. Un om din Antichitate care ar fi fost nevoit să trăiască în Evul Mediu s-ar fi sufocat în modul cel mai jalnic, tot așa cum un sălbatic ar fi fost nevoit să se sufoce în sânul civilizației noastre. (pag. 23-24)
Probabil cel mai greu de citit, dar în același timp extrem de bogat în sensuri și simboluri este Tratatul despre lupul de stepă. Desigur nu e vorba despre vreo specie aparte de lup, analizată în detaliu. Metaforic vorbind, în acest capitol este surprinsă dualitatea ființei umane, în special a unei categorii, oameni de genul lui Harry, intelectuali, inadaptați într-o societate burgheză, uniformizantă și intolerantă cu extremele: În toți acești oameni sălăsluieșc laolaltă, într-o îmbinare și întrepătrundere dușmănoasă și haotică, asemănătoare cu aceea a lupului și omului în Harry, câte două suflete, câte două ființe, dumnezeiescu și diabolicul, sângele mamei și cel al tatălui, capacitatea de a fi fericit și aceea de a suferi. (pag. 45)
Încadrat în categoria sinucigașilor, Harry Haller trăiește la limita existenței (sau a sinuciderii?), incapabil să acționeze în acest sens. Viața lui se nuanțează (și se complică) odată cu apariția Herminei, în orizontul existenței și cunoașterii sale. Ea reprezintă, pe lângă femininul etern și enigmatic, dublul său spiritual. Comunicarea strict rațională nu este posibilă însă până la final, deoarece în sufletul bătrânului lup se insinuează sentimente senzuale pe care Maria, o tânără cu care însăși Hermina îi face cunoștință, i le trezește la viață, după ce ani de zile a trăit ignorându-le, fiindcă le considera fie rușinoase, fie nedemne să fie puse pe același nivel cu rațiunea, puterea infinită a minții.
Spre final cartea surprinde și deturnează stilul calm, analitic, intelectual de până atunci, Harry se trezește antrenat într-o experiență insolită, tulburătoare, cu inserții tragice. Tot ceea ce n-a trăit în 50 de ani de existență, viețuiește acum, într-o formă alegorică, dar puternic revelatoare.
Fără dubiu acest „exercițiu” intelectual (cu inserții senzuale) ilustrează un destin aparte și este unul memorabil, răscolitor pe alocuri, pune o etichetă clară asupra geniului, neadaptat în societate și aflat într-un continuu conflict cu el însuși. Pe mine cred că m-au cucerit tocmai aceste „definiții”, prin puterea lor de a surprinde esența unui suflet scindat, conștient că fericirea umană, așa cum este ea percepută de mediocritate, îi este inaccesibilă.
Lupul de stepă – Hermann Hesse, carte oferită de Libris.ro, librărie online.