“Mâine în bătălie să te gândești la mine, când am fost muritor, să ți se frângă lancea. Mâine o sa fiu o povară pe sufletul tău, să fiu eu plumb în pieptul tău și să ți se sfârșească zilele în sângeroasa bătălie.”
Javier Marias e unul dintre cei mai importanți scriitori spanioli contemporani, cu toate că până la Mâine în bătălie să te gândești la mine nu mai citisem nimic de la acest autor. Motivul pentru care am ales ca acesta să fie romanul prin care să fac cunoștință cu Marias a fost tocmai titlul, unul care naște de la început interogații, cu toate că pare o formulare ușor clișeică.
Orizontul de așteptare creat a fost acela al subversiunii acestei impresii inițiale asupra titlului. Voiam să mi se demonstreze că în spatele lui se află mai mult decât o poveste de dragoste prozaică în care eroii sunt separați de vreo conjunctură belică, memoria fiind cea datoare să conserve sentimentele celor doi. Și e interesant de urmărit evoluția titlului de la un simplu element paratextual spre condiția de structură organică de sine stătătoare în interiorul romanului.
Și iată că așteptările nu mi-au fost înșelate. Romanul e construit pe coordonate cu totul neașteptate, titlul nu este decât poate un pretext pentru problematizarea unor idei mai profunde, care compun căptușeala subtilă a narațiunii. Narațiune care e destul de ușor de urmărit și, spun eu, captivantă mai ales prin zona de investigare care e una de ordin psihologic. Fiind o narațiune la persoana întâi e ușor de înțeles faptul că acțiunea se află sub incidența conștiinței naratorului, care se dovedește o natură intransigentă față de celelalte personaje.
Scena se deschide permanent pentru noi personaje, dintre care mai niciunul nu pare că satisface așteptările protagonistului, față de care mărturisesc că nu am avut o simpatie deosebită. Deși înzestrat cu o personalitate reactivă la dramele celor din jurul lui, acesta este permanent tentat să fugă de responsabilități, nu fără să se autosancționeze ulterior, dar procesele de conștiință aposteriori nu au forța de a întoarce oamenii sau lucrurile pierdute. Nici vina retrospectivă, nici dragostea nu pot să schimbe nimic: “ca și cum dragostea pe care o porți cuiva ar îndrepta lucrurile, unii oameni cred că înflăcărarea sentimentelor lor este o scuză, că sentimentele care o iau razna se confundă cu atitudinile oneste.”
Romanul te izbește de la prima frază de o situație neașteptată: protagonistul se trezește cu Marta Tellez moartă în brațele lui, însă ce urmează este lipsit de orice melodramă, ci se edifică pe fundamentul unui realism compleșitor, care se confirmă cu fiecare pagină parcursă prin abundența detaliilor, uneori obositoare, prin echivocul amintirilor din trecutul naratorului, amplele digresiuni și multe alte elemente pe care le vor sesiza cititorii. Cartea, la un prim nivel de interpretare, pare a fi traseul lui Victor care se luptă cu obstinație cu propria conștiință care îl denunță, încercând să se convingă în același timp că faptele sale ar permite suspendarea represaliilor. Se vede înscris în același tipar moral cu alte personaje, uneori deasupra lor, se condamnă pentru ca mai apoi să își acorde singur o sentință favorabilă deoarece faptele lui nu sunt cu mult mai reprobabile decât ale celorlalți.
Însă el rămâne în continuare haunted(cuvânt folosit în mod obsedant de autor) și se află permanent sub zodia ezitării, a indeciziei. În alt plan, vocea narativă reiterează fraze nucleu care îi sintetizează credințele personale, dar acest demers pare mai mult o încercare de justificare în fața cititorului, de consolidare a unei punți spre el, ca unică salvare. Faptul că e o narațiune la persoana întâi impune o trunchiere a perspectivei asupra poveștii, respectiv o libertate mai mare a cititorului în fața posibilelor interpretări. Vedem că paginile sunt parcurse de o invocare constantă a morții, realitate exploatată în aceeași manieră realistă, fără doze considerabile de ocultism(poate doar trimiterile sporadice la banshee), ci doar cu o luciditate covârșitoare: “Mirosul morților se păstrează când nimic nu mai rămâne din ei.”
Mâine în bătălie să te gândești la mine e un roman ce merită citit atât pentru povestea captivantă și care provoacă imaginația cititorului prin desele răsturnări de situație, atitudinile ambivalente ale personajului principal și suspansul configurat în jurul unor situații, cât și pentru sensurile mai profunde care sunt camuflate în ea.