“Zadarnic ridicaţi voi vălul cel pictat pe care trăitorii îl botează viaţă.”
Nu ştiu cum să încep această recenzie. Încerc să îmi adun ideile, dar în mintea mea e un amalgam. Da, e o carte complexă, și da, asta mă pune oarecum în dificultate, recunosc. Cartea tratează teme profunde asupra cărora trebuie să meditezi. Eu am făcut asta abia după ce am terminat cartea, deoarece fiind prinsă în subiect am parcurs-o într-un timp destul de scurt, dar la sfârşit, unind toate trăirile şi sentimentele pe care mi le-a oferit, nu am putut decât să stau, să reflectez, să mă frământ…
Kitty este o fată frumoasă, şarmantă, dar destul de prostuţă şi imatură, care la solicitările disperate ale mamei şi din dorinţa de a nu rămâne fată bătrână, se avântă într-o căsătorie, făcută în pripă, cu un renumit medic bacteriolog – Walter Fane – care, în ciuda indiferenței lui Kitty faţă de el, o iubea enorm. După căsătorie cei doi se mută în China, iar Kitty începe să regrete pasul făcut, socotindu-şi soţul plictisitor şi posac (în principiu datorită faptului că acesta nu era adeptul unor distracţii vulgare şi în acelaşi timp mediocre, care pe ea o încântau – el dovedindu-se a-i fi superior, atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral).
Atitudinea lui Walter faţă de Kitty se schimbă odată ce acesta o surprinde cu un alt bărbat – Charlie Townsend – dar nu au loc reproşuri sau scene de gelozie, aceste manifestări fiind înlocuite de măcinarea interioară a lui Walter şi o indiferenţă sardonică care pe Kitty o scoate din minţi. Măcar de-ar fi doar asta! Walter îi cere lui Kitty să îl urmeze într-o zonă devastată de holeră, unde el ar fi fost de mare folos ca medic ( ceea ce ar fi însemnat drumul spre o moarte sigură), spunându-i că singura ei şansă de a nu fi nevoită să plece ar fi aceea de a se căsători cu amantul ei, în cazul în care Charlie ar accepta. Această presupusă şansă de a scăpa, dată lui Kitty, reprezintă mai degrabă şansa femeii de a afla cine e în realitate Charlie – omul pe care îl iubea cu atât de multă ardoare:
Încet de tot, ca atunci când înveţi o limbă străină şi citeşti o pagină din care la început nu înţelegi nimic, până când un cuvânt sau o propoziţie îţi oferă un fir conducător şi deodată un fel de bănuială legată de sensul textului îi luminează mintea încâlcită şi chinuită, izbuti să desluşească treptat-treptat cum lucrase mintea lui Walter. Era ca un fel de peisaj întunecat şi ameninţător, văzut la lumina unui fulger şi ascuns din nou peste o clipă de bezna nopţii.
Plecarea spre Mei Tan Fu, zona devastată de holeră, fu, aşadar, iminentă, iar Kitty nu mai simţea nicio teamă de moarte … de fapt nu mai simţea nimic, decât o imensă ură faţă de cel pe care cu câtva timp în urmă îl iubise. Plecarea acolo o făcuse în cele din urmă să îl uite pe Charlie sau cel puţin să creadă că l-a uitat, iar experienţele trăite, cât şi vederea atâtor oameni din trupul cărora se scurgea viaţa în fiecare clipă, o îmbărbătară şi în acelaşi timp îi dădură un dram de maturitate.
Încă nu mi-am putut da seama care a fost motivul pentru care Fane şi-a luat soţia în acel loc al morţii. Același mister caracteristic îl învăluie pe tot parcursul romanului şi nu-i dă pace nici măcar pe patul de moarte, când tace din nou, atunci când Kitty îi cere cu disperare iertarea: El nu spuse nimic. Parcă nici n-o auzea. Se văzu obligată să insiste. I se părea ciudat ca sufletul lui să fie doar un fluturaş cu nişte aripi încărcate de ură. E imposibil, aşadar, să concluzionăm dacă soțul şi-a iertat soţia sau nu, dar cel puțin ea rămâne la fel de firească şi sinceră, neîncercând să simuleze o durere pe care nu o simte în legătură cu moartea soţului.
Ea rămâne virtuoasă până la revederea cu Charlie, când încearcă din răsputeri să-şi domine dorinţele, acestea dovedindu-se a fi, într-un final, mai puternice, iar după ce realizează că a greşit din nou, o cuprinde un sentiment de silă faţă de propria-i persoană. Din nou m-am confruntat aici cu incertitudinea cu care Maugham te provoacă : Nu ştim dacă acum, la final, Kitty e aceeaşi de la început sau chiar s-a schimbat, nu ştim nici măcar dacă pruncul pe care îl poartă în pântece e al lui Walter sau al amantului şi nu ştim dacă Walter a iertat-o într-un final sau nu. Ceea ce ştiu însă cu certitudine e că „ridicarea” Vălului pictat e o mare provocare.
Recenzie trimisă de Alina Popa.