Tu gândești în cuvinte, pentru tine limbajul este un fir nesfârșit pe care-l depeni, de parcă viața ar fi creată în timp ce povestești. Eu gândesc prin imagini înghețate într-o fotografie. Nu una imprimată pe o placă, ci una trasă de-o peniță fină, o amintire meticuloasă și perfecta, cu volume delicate și culori calde, renascentiste, ca o intenție captată pe hârtie granulate sau pe pânză. E un moment profetic, e toată existența noastră, tot ce am trait și mai avem de trait, toate timpurile într-unul singur, fără început și fără sfârșit. (Rolf Carlé)
Lecturile noastre sunt, nemărturisit, încercări repetate de a reface idealul reprezentat de lumea basmelor, prin care cei mai mulți dintre noi am intrat pe tărâmul Cuvântului. Povestirile Evei Luna alcătuiesc, fără îndoială, o carte de povești pentru oameni mari… povești de viață, dar și fabuloasă imaginație, povești de dragoste, contrapunctate de cea mai viscerală ură, povești de război cu timpi de respiro în calmă armonie…
Cele douăzeci și două de povestiri sunt precedate de un Prolog, relatat subiectiv de Rolf Carlé, iubitul Evei Luna, prin care este dezvăluită substanța narativă, reiterare a unei Șeherezade moderne (fapt evident prin motto-ul inițial, preluat din O mie și una de nopți):
Spune-mi o poveste, am zis eu.
Ce fel de poveste?
Una pe care n-ai mai spus-o nimănui. (p. 10)
Povestirea cu rol de epilog, Din țărână suntem făuriți, relatată, ca toate celelalte, de Eva Luna, încheie ciclul într-o notă duios tragic-romantică, în urma unei experiențe definitorii (erupția unui vulcan) trăite de Rolf, jurnalist trimis într-o zonă calamitată, care face eforturi supraomenești să salveze din mlaștini o adolescentă. Finalul fetei e tragic, lumea urmărește în direct nenorocirea și neputința lui Rolf. Disperat, o ține de mână pe Azucena până în clipa finală, povestindu-i despre lumea pe care n-a apucat s-o cunoască, liniștind-o ca pe un bebeluș gata crescut, în timp ce Eva Luna se zbate să facă rost de o pompă, cu care s-o smulgă din mlaștina morții. După trei zile și trei nopți de veghe s-a aplecat s-o sărute pe frunte, copleșit de un sentiment dulce și trist căruia nu-i puteam spune pe nume (p. 243) și apoi s-a rugat în tăcere ca ea să moară repede, căci nu mai putea suporta atâta durere. (p. 243) Ajutoarele pentru salvarea ei au venit prea târziu: Azucena renunță, cu ochii pierduți în cei ai prietenului care o susținuse până la capăt. Rolf Carlé i-a luat colacul de salvare, i-a închis pleoapele, a ținut-o strâns câteva minute la pieptul lui, apoi i-a dat drumul. Ea s-a scufundat încetișor, ca o floare în noroi. (p. 243) Finalul povestirii este greu ca un miros de parfum dulce, amețitor, apăsător, dar cathartic: te afli din nou lângă mine, dar nu mai ești același om. Te însoțesc la studioul de televiziune și ne uităm la casetele cu Azucena; le privești cu atenție, căutând ceva ce te-ar fi făcut s-o salvezi, ceva ce nu-ți trecuse prin minte în momentul acela. […] Știu că, de îndată ce te vei întoarce din coșmarul tău, ne vom plimba din nou ținându-ne de mână, cum a făcut și înainte. (p. 244)
Toate celelalte povestiri nu sunt legate prin acțiune de viața cuplului. Poveștile de viață, din care nu lipsesc nicio clipă inserțiile realismului magic, sunt pastile ale uitării. Eva își vindecă iubitul povestind, îi umple mintea cu întâmplări minunate sau atroce, pline de speranță, precum și de dureri. Așa cum o îndemna el în prolog, fiecare povestire este una pe care n-a mai spus-o nimănui.
Prima dintre ele, Două cuvinte, se țese tocmai pe forța aceasta magică a cuvântului, menit să schimbe oameni și destine: Belisa Crepusculario își seduce iubitul, soldat îndârjit de Războiul Civil, șoptindu-i două cuvinte magice, care, prin rostire repetată, sunt menite să-i aducă funcția de Președinte la care visează. Numai că, de fiecare dată când le pronunță, amintirea femeii devine tot mai stringentă, forța ei de seducție, in absentia, capătă proporții insuportabile. Așadar își trimite soldații s-o caute pe vrăjitoarea care i-a furat bărbăția lui, celui mai sălbatic dintre combatanți: Oamenii înțeleseră că șeful lor nu se putea desprinde de vraja celor două cuvinte blestemate, căci toți văzură cum se îmblânzeau ochii sălbatici ai pumei în timp de fata se aproia și-l lua de mână. (p.19)
Povestirea amintită, precum și cele care urmează (Fata perversă, Clarisa, Dacă-mi vei atinge inima, Ester Lucero, Maria cea neghioabă, Un miracol discret, Scrisorile unei iubiri înșelate ș.a.) ar putea constitui trama unui roman. Singura dezamăgire ce te încearcă, la finalul fiecări povestiri, este aceea că personajele, care au prins atât de vie viață în câteva pagini, nu se mai întorc. E incredibil câtă forță narativă are Allende, cuvintele se cheamă unul pe celălalt, atrase parcă de o forță agică, dătătore de trăire intensă, autentică, încât nu mai există dubiu la ultima pagină: Eva Luna, Șeherezada, sunt fețe ale autoarei, inegalabilă vrăjitoare a cuvântului. Citatul plasat ca motto în final spulberă eventualele îndoieli: În clipa aceea, Șeherezada văzu primul licăr al zorilor și, sfioasă, tăcu. (O mie și una de nopți) – p. 245.