Titlu: Rant
Autor: Chuck Palahniuk
Editura: Polirom
Anul: 2009
Pagini: 344
Nota noastră: 9/10
În Rant, Chuck Palahniuk creează o biografie orală a unui personaj care, prin călătoriile în timp pe care le face cu mașinile incendiate – într-o buclă temporală ce nu se mai sfârșește –, încet-încet capătă un caracter mitic, devine zeu.
Să o luăm cu începutul: Buster Casey, fiul lui Chester Casey, crește și trăiește într-un oraș mic, pe nume Middleton, unde, într-o zi, acesta se ducea cu bunica sa la Biserică, iar în drum spre, aceasta, bunica sa, este mușcată de o văduvă neagră, și moare. Primul moment ce-l marchează vizibil pe acesta.
După un timp, în timpul Paștelui, mama lui, Irene Casey, îl pune să caute în grădina casei lor ouăle făcute de ea, cu ajutorul lui și-al unui bun prieten din copilărie, și, în timpul căutării, este mușcat el însuși de o văduvă neagră. Acest moment este decisiv pentru că, nefiind tratată mușcătura și, mai mult, fiind obligat de părinții săi să caute ouăle ascunse, acesta dezvoltă o plăcere sadică pentru mușcăturile primite de la animale sălbatice, devenind un purtător al rabiei.
În timpul liceului, acesta are numeroase relații sexuale cu colege și una dintre profesoarele sale, în urma cărora ele, și, la rândul lor, ceilalți parteneri, capătă rabia și trebuie tratați, dar Rant nu se tratează, devenind, ulterior, în roman, un superpurtător al Rabiei.
Romanul în sine este construit ca un document privind viața și opiniile lui Buster Landru „Rant” Casey, format din felul în care acesta a fost perceput de părinți, prieteni, iubita sa, colegi de muncă, gazda sa și așa mai departe, de multe ori cronologia romanului suprapunându-se, nu avem un timeline bine stabilit privind momentul X și momentul Y, deseori fiind martori ai unei adevărate polifonii textuale, în care vocile devin un conglomerat „auditiv”, năucind, aproape, perspectiva cititorului.
(Undeva în roman, spre sfârșit, avem de-a face cu călătorii în timp, iar discursul personajelor, a două dintre ele, este revelator în ce privește ideea de fundal a textului.)
De asemenea, romanul are la bază modelul unei distopii, în care oamenii, pentru a nu mai trăi experiențe pre-procesate („transcrieri neurale” le spun personajele), sunt implicate în bușeli, multe dintre personaje fiind vânători de bușeli, echivalentul experiențelor pe care narcomanii, piloții de curse, și alții le întreprind în această realitate pentru a ieși din tipar.
Totul, aflându-se sub legea TE-VĂD, care diferențiază statul-oraș în Oameni, respectiv Zone, de Noapte și de Zi.
Interesantă este o afirmație a lui Cartuș Dunyun (vânător de bușeli), care afirmă că „în loc de biografie, povestea asta ar deveni ficțiune. Un artefact istoric factual care atestă un trecut ce nu a avut loc niciodată. (…)”, comentariu metanarativ (autorul nu se lasă de jocuri metatextuale), care lasă loc interpretărilor: opunând realitatea textului ficțiunii realității ne atenționează pe noi înșine de pericolul în care ne aflăm în secolul XXI, vizând experiențele pre-procesate (transcrieri neurale) pe care noi ni le „implantăm” prin realitățile virtuale în care trăim din ce în ce mai mult/ des.
O lectură plăcută, fără doar și poate, cu umor, ironie, sarcasm și, totuși, ca la mulți alții, tandră, într-un fel anume.