Rezervația de îngeri de Emil Brumaru

Grupajul de poezii care se concretizează într-un volum inedit intitulat Rezervația de îngeri se definește prin tentativa obiectivării unei realități atent supravegheate de ochiul vigilent al transcendenței care “vede și iartă” impulsurile pline de voluptate ale individului pentru care existența pământească este prilejul explorării unor teritorii unde plăcerea nu e numai permisă, ci și binecuvântată.

Lumea edificată în interiorul textelor lirice devine un spațiu de manifestare a senzorialului, a erotismului care atinge culmi spiritualizante, spațiu ai cărui martori devin îngerii, imaginea nucleu a poemelor. Îngerii din Rezervația de îngeri sunt simbolul unei căutări permanente, unei exultări rafinate și mereu vădind a prospețime, a omului care se poziționează într-un teritoriu în care securitatea este asigurată de constanta conștientizare a alterității. Însă îngerul reprezintă pe lângă această căutare și o absență care ocură prin conștientizarea sfârșitului din oameni, prin teama de a nu mai fi (“Văi, numai eu nu mă pricep să mor”). Îngerii sunt un pretext al alungării stării de solitudine, umplu golul pe care-l naște femeia prin părăsirile și revenirile ei, femeie văzută de la gât în jos, ca un rest dintr-un  trup ceresc care e suficient întotdeauna, care exaltă frumusețea creației divine. Viziunea este una apolinică, lumina ivită din fragezimea lucrurilor care conspiră la fericirea poetului ce găsește în trupul femeii un adăpost, apare ca o forță generatoare de noi povești care nu au niciodată “timp să se termine”.  Îngerii sunt umanizați, insinuându-se o colaborare sublimă a poetului cu aceștia într-un univers în care impresiile tactile sunt cele care guvernează trăirile individului care pune temeliile unui spațiu securizant, o cetate spirituală inexpugnabilă, unde femeia este redescoperită permanent, în noi și noi forme de materializare, într-o viziune idilică. E un spațiu ce emulează unuia paradiziac, unde fluturii îi umplu substanța ca niște prezențe menite să îi confirme armonia. Nu e o armonie idilică, e o armonie ce conține totuși conștientizarea contingențelor acestei lumi, dar e rezultatul unei împăcări cu sinele. Versurile nu suferă de redundanța cuvintelor, ci devin zonă de confluență a unor revărsări de sentimente diafane, care curg dinspre poet înspre lume, cu aspirația nerostită a unei spiritualizări prin iubire. Figura îngerilor care domină întreaga țesătură lirică, destul de unitară, cu o dantelărie amplă de metafore, nu e nici ea lipsită de umbre, sugestia fiind aceea a coborârii îngerilor spre treapta umană, creându-se  confortul unor noi impulsuri. Nicio plăcere nu reprezintă un păcat inavuabil, pentru care i s-ar putea refuza poetului accesul către “cele sfinte”, întrucât și îngerii sunt ispitiți de frumusețile terestre. Tonul e unul ludic, însă subsidiarul ascunde apăsări sublimate doar prin căutarea consecventă a unui reper spritual:

Mi-e sufletul din ce în ce mai greu,

Trist atârnând ca o perdea în geam,

Luându-mi și lumina ce-o mai am.

De-aceea îngerii, pe toți îi caut,

Ademenindu-i la acordeon, la flaut,

La muzicuța cu buton, la clavecin

 

Îngerii iau dimensiuni colosale, sunt surprinși în tot soiul de metamorfoze, nu sunt doar o realitate necunocută, intangibilă, ci sunt într-o devenire continuă care îl surprinde pe poetul care are nostalgia vârstei în care domina impresia expansivă a frumuseții lumii, unde tușele incorecte erau imediat anulate de naivitatea copilului:

Și iar e luni… Tu, îngere, mai vii

Să-mi ocrotești o vreme spaimă lungă?

Mă văd copil. Sufletul cald mă-mbii

Să îl îmbrac. Lumina să-mi ajungă

În marile-ncaperi cu adânci dulapuri

Spaima este aceea a singurătății, a abandonului,  a camerei goale și a părăsirii, existența nu înseamnă doar bucuria de a fi, frenezia erotică sub imperiul impulsurilor și pasiunilor, ci și durerea de a fi:

Și iarăși viața-ncepe să ne doară

Ni-s tot mai mult cuvintele-o povară,

Și ni se pare că nu-i nimeni, nimeni

Să ne-ocrotească sângele din inemi…

Suntem stingheri, vorbim abia în șoapte,

Odăile au geamuri sparte,

Și sprijiniți de ușă, crinii parcă

Să ne privească și să plece-ncearcă.

 

Rezervația de îngeri e un volum de poezii luminoase în care se contemplă frumusețea lumii pe două paliere: unul terestru, în care voluptatea, senzorialul și domesticul guvernează și unde concretul este îmbrăcat în haină poetică de sărbătoare și unul superior care devine prin forța germinativă a cuvântului și a imaginației mult mai accesibil poetului.

Scroll to Top