Titlu: Asperger
Autor: Rita Chirian
Editura: Cartea Românească
Anul: 2012
Nota: 9/10
În această recenzie este vorba despre asperger.
Aspeger este o boală corelată cu autismul, ale cărei cauze nu sunt cunoscute încă, însă se presupune că ar fi ceva genetic.
Diagnosticarea bolii se face dacă sunt întâlnite următoarele simptoame:
– incapacitatea de a vorbi cu ceilalți printre rânduri (cititul printre rânduri și înțelegerea mesajelor subtile);
– incapacitatea de a înțelege cum cred alții și de a se transpune în pielea altora;
– comportament repetitiv și
– vorbire și limbaj dezvoltate lent.
Acestea sunt semnalmentele după care se ghidează medicii când diagnostichează un copil cu sindromul Asperger.
Însă nu este cazul să atribuim aceste semnalmente poetei de care ne ocupăm în această recenzie, anume Rita Chirian.
Am avut ocazia să dau peste poezia Ritei Chirian de mai multe ori pe internet, și citindu-i și blogul, am devenit curios: „cum arată un volum semnat de Rita Chirian?”, mă întrebam eu.
Grație celor de la Libris, am avut marele noroc să-i citesc poemele și să constat că există viață după moarte, după cum spune sloganul unui important post de TV.
Poemele Ritei sunt o coborâre în subterană, înțeleasă în sensul dostoievskian, adică un insucces al individei (luată în sens general) de a se adapta în societatea contemporană, sau, dacă este să mergem pe ideea clinic-patologic-simptomatică, sunt poeme ale unui individ care, în urma războiului (cum însăși poeta spune undeva) ea/ el rămâne afectat, încarcerat(ă) în sine, fără putința de a evada (e vorba aici despre opoziția interior-exterior, introvertit-extrovertit) dincolo de pereții care sufocă, care apasă, dincolo de arcurile care presează spatele, inerția care o menține pe acea „ea” lirică într-o stare de suspensie:
ai nevoie de fiecare dată de exact
șapte secunde
să atingi viteza maximă
trecem peste viaduct
acul turometrului oscilează către segmentul roșu
îmi strâng instinctiv picioarele
inerția îmi lipește coloana
de arcurile din scaun
pe marginea drumului o femeie își pălmuiește fetița
pe obraz se ivește
acum
când noi suntem deja departe
harta roșie a degetelor
Alteori, vocea „decupează” imagini din realitate, plonjează într-o „piscină cu endorfine”, de unde nu iese decât cu simțurile amorțite, edulcorate, realitatea este încețoșată, simțurile nu reușesc să pătrundă dincolo de perdeaua de ceață ce se lasă peste simțurile sale, sau pur și simplu „alunecă în gol”, alunecare ce își are rădăcinile tocmai în această idee a unui retard socio-somatic, al unei întârzieri sau inadaptări a sinelui la ceilalți, la realitatea înconjurătoare, fapt ce generează o stare de frică sau de neîncredere în propriile-i simțuri:
„știi că trebuie să supraviețuiesc
cu spaima că una dintre dale e falsă?
calc întâi pe vârf apoi așez talpa
spui: patologie”
Acea „euă”, ca să folosim cuvântul unei scriitoare gălățene (Florina Zaharia), este o euă care, spre deosebire de eua Florinei, nu descinde dintr-o instanță lirică cu care se află în strânsă legătură (legătura ombilicală), ci se află într-un perpetuu dialog cu un el, un el absent (o figură paternă, poate – făcând referire la ciclul de poeme de la paginile 71-78, unde această „euă” se adresează mamei), un el absent în text, dar prezent mereu în mintea vocii, fiindcă, așa cum spune patologia, persoanele diagnosticate cu Asperger tind să dezvolte un caracter repetitiv, ciclic – am îndrăzni a spune – v. și ideatica și felul scriiturii din volum.
Volumul Ritei Chirian este unul care strigă din fiecare vers, strigă neputința omului sau înstrăinarea omului de realitatea imediată, această realitate imediată devenind una mediată de către, nu știm de către ce, știm doar că devine mediată:
„(…)
a jumătatea drumului
când realitatea întoarce numai un negativ
când trupul de lângă mine poate fi al tău
când simt aceeași uimire ca atunci
când ți-am auzit cu claritate bătăile inimii
când ți-am văzut scrisul de mână
mai intim
decât o amprentă
decât desenul suplu
al undelor cerebrale
ca ștampilele aplicate pe carnea proaspătă”.
Mediată de către instrumentarul pe care-l deține, o fereastră, un zvon („aud la tv”), și imaginația, care suprapune elemente ale realului peste elemente ale imaginarului subconștient, ceea ce – în apercepția mea, cel puțin – duce la jocul suprarealiștilor legat de automatism, scrisul fără a avea o rațiune anume, o logică a scrisului – numai că aici este invers, lirica are o logică bine pusă la punct, numai că asta se întâmplă undeva în subsolul textului, în stratul de adâncime, care nu se relevă cu una, cu două.
Aspergerul Ritei merită citită, merită pentru că oferă o incursiune în mediul unui individ – indiferent de sexul acestuia – alienat întrucâtva, exclus din societate, redus la o existență aproape larvară, redus la minima entitate.
Restul, descoperiți voi.
Lectură plăcută!
Carte oferită de Libris, librarie online.