Nathaniel Hawthorne s-a născut în anul 1804 în Salem, Massachusetts, iar în 1825 a absolvit Bowdine College, din Brunswick, Maine, reîntorcându-se în Salem cu determinarea de a deveni scriitor. A câştigat câtva succes cu Povestiri repovestite, însă The Scarlet Letter (Litera Stacojie), scrisă în 1850, l-a făcut cunoscut, urmată apoi de Casa cu şapte frontoane. Hawthorne a decedat în timpul somnului, pe când făcea un tur al Munţilor Albi, pe data de 19 mai 1864.
În comunitatea puritană din secolul al XVII-lea, o adunătură de oameni, îmbrăcaţi în haine sobre şi şterse, aşteaptă curioşi lângă eşafodul din faţa închisorii pedeapsa ce-i va fi aplicată unei femei, pe nume Hester Pryne, acuzată de adulter – cam aşa alege Hawthrone să-şi înceapă romanul ce avea să-i aducă faima şi recunoaşterea.
Incipitul romanului este învăluit într-o ambiguitate ce constă în faptul că suntem puşi direct în faţa eşafodului, fără a şti nici care au fost cauzele acestei pedepse şi nici circumstanţele sau personajele implicate în acţiunile ce au determinat-o. Lămuririle vin pe urmă, mai mult subînţelese decât spuse direct, aşa cum rezultă a fi cam toată acţiunea romanului – un exerciţiu de intuire şi interpretare.
Hester Pryne este venită în Boston cu alţi câţiva puritani din Anglia, fără soţul său, care îi făgăduieşte că va ajunge peste câteva luni, timp în care ea va găsi o casă pentru ambii. După o perioadă destul de lungă în care soţul său nu ajunge în Boston, toţi presupun că a pierit într-un naufragiu pe mare.
Traiul solitar, fără soţ, faţă de care Hester nu nutrea niciun fel de sentimente, fiind şi mult mai în vârstă decât ea, creează o situaţie prielnică pentru idila ce se înfiripă între ea şi Arthur Dimmesdale, reverend tânăr, iubit şi respectat de enoriaşi. Hester rămâne însărcinată cu preotul, copilul nelegitim fiind chiar cauza pedepsirii femeii pentru adulter. Această poveste de iubire dintre preot şi Hester este doar sugerată, relatarea scenelor de dragoste dintre cei doi fiind inexistentă.
Revenind la scena eşafodului, ceea ce este interesant de analizat este tocmai atitudinea lui Hester în faţa mulţimii şi a organelor legii: apare cu copilul în braţe plină de o siguranţă şi demnitate capabile să sfideze pe toţi cei ce o hulesc şi-i cer să destăinuie numele celui ce i-a fost părtaş la păcat, tatăl micuţei Pearl. Hester refuză cu încăpăţânare cererea imperioasă a acestora, chiar şi atunci când însăşi reverendul Dimmesdale i-o cere. Pedeapsa primită de Hester este aceea de a sta trei ore pe eşafod, înaintea mulţimii ce o privea cu silă şi de a purta tot restul vieţii sale litera „A” ţesută pe piept – de la adulterină. Tocmai în acele momente, în mulţime apare un bărbat străin, acompaniat de indienii din împrejurimi, care, recunoscând-o pe Hester, întreabă care este cauza pedepsirii femeii. Hester îl zăreşte şi ea consternată pe cel ce-l crezuse mort şi care-i fusese soţ, venit acum sub numele de Roger Chillingsworth.
Litera stacojie de pe pieptul femeii, semnul ruşinii şi al păcatului, duce la stigmatizarea lui Hester, la o înstrăinare a acesteia de societatea puritană, ducându-şi traiul, aproape în sihăstrie, din meseria de croitoreasă. Scurtele ieşiri ale femeii în societate, care ţineau în mare parte de meseria ei, rezultă a fi un prilej de a analiza cu fineţe dedesubturile firii umane, dând dovadă de o profunzime uimitoare în aceste „îndeletniciri”, o profunzime la a cărei bază îi stă ascuţimea minţii, dar care se hrăneşte tocmai din acestă singurătate care o forţează să cugete. Am putea intui, de altfel, că autorul îşi expune, prin vocea lui Hester, propriile sale gânduri, făcând aluzie la măştile pe care fiecare dintre noi le poartă în faţa celorlalţi, sugerând că nu doar cei ce poartă un semn vizibil sunt pătaţi, ci şi mulţi alţii, al căror semn este întipărit pe dinăuntru, ascuns privirilor superficiale:
Umblând solitară prin micul univers cu care nu avea decât o legătură pur exterioară, i se părea când şi când – dacă nu era în fond doar o iluzie, era totuşi prea puternică pentru ca Hester să-i poată rezista – zic, simţea când şi când sau îşi închipuia că litera stacojie o înzestrase cu un simţ nou. Se înfiora, şi totuşi nu se putea împiedica să creadă că semnul pe care îl purta pe piept îi dădea, printr-un fel de simpatie, putinţa de a citi păcatul ascuns în inimile altora. Era înspăimântată de ceea ce i se revela într-un asemenea chip. Ce însemnau aceste descoperiri? Oare nu erau decât şoaptele viclene ale îngerului celui rău care căuta s-o convingă, cu toată împotrivirea ei, că masca de curăţenie a celorlalţi era o minciună şi că, dacă adevărul ar fi ieşit de pretutindeni la lumină, semnul roşu ar fi scânteiat şi pe pieptul multor altora, nu numai pe al ei?
Prin anumite conjuncturi, Roger ajunge medicul preotului, bănuind din frământările sale că acesta are un secret ce-l roade pe dinăuntru. Inteligenţa sa ieşită din comun îl ajută să găsească tot felul de tertipuri prin care speră să pătrundă în mintea preotului, însă nu află nimic. („Acest om”, îşi spunea el în unul din acele momente, „oricât de pur ar fi socotit, oricât de spiritualizat ar părea, a moştenit de la tatăl său sau de la mama sa o puternică natură animală. Să săpăm puţin mai adânc in direcţia acestui filon! “). Modul prin care atât el, cât şi cititorul, ajung să afle adevărul despre secretul acestuia este găsirea unui semn ascuns pe pieptul preotului, ce capătă o mare însemnătate simbolică. De aici îşi începe Roger Chillingsworth răzbunarea ce îl conduce spre apogeul dezumanizării.
Sfârşitul cărţii ţine cititorul într-o puternică stare de încordare şi suspans, revelează secrete şi ia întorsături neaşteptate, în special în ceea ce o priveşte pe Hester, care, de la statutul de persoană stigmatizată, un fel de paria, privită cu silă şi dispreţ de întreaga societate puritană, devine una respectată şi iubită, ca o consecinţă a nobilimii sufletului, dar şi a minţii – o posibilă trimitere la teme biblice, Hester putând fi luată, la rang simbolic, ca un fel de Maria Magdalena a acelor vremuri:
Litera era simbolul vocaţiei ei. Văzând-o atât de săritoare, atât de capabilă de acţiune şi de compătimire, mulţi oameni refuzau să dea literei roşii înţelesul de la inceput. Spuneau că ea însemna „Aptă” — atât de mare era forţa morală a acestui suflet de femeie.
Dar, în cursul anilor de trudă, meditaţie şi jertfire de sine din care era făcută viaţa lui Hester, litera stacojie încetă de a mai fi un stigmat care-i atrăgea dispreţul şi duşmănia lumii, şi deveni un simbol privit cu milă şi teamă, dar şi cu respect.
Aşadar, Hester reprezintă prototipul femeii rebele, puternice şi demne, cu o gândire liberă neatinsă de prejudecăţile oamenilor, independentă şi dârză, ce răzbeşte în viaţă, reuşind să-şi îndepărteze eticheta pusă de o societate rigidă şi îndoctrinată. Sub pretextul acţiunii propriu-zise a romanului, Hawthorne creează un fel de critică la adresa acestei societăţi de tip arhaic, care doreşte, mai mult în aparenţă, a reprima ceea ce ţine de partea carnală a omului, o societate ce se erijează în Dumnezeu, ignorând faptul că tocmai prin această erijare sunt mult mai condamnabili decât orice alt om ale cărui fapte le judecă şi pedepseşte. Analizând acest comportament, îl putem pune ca un stâlp de suport al afirmaţiei că „bigoţii sunt cei mai mari duşmani ai lui Dumnezeu”.
The Scarlet Letter rămâne un roman controversat, plin de simboluri, ce poate fi luat drept o pildă, un roman scris pentru a schimba ceva în mentalitatea oamenilor şi a cărui semnificaţie poate fi corelată cu acel citat din Biblie care spune că „cine se știe fără de păcat, să arunce primul piatra”. Este remarcabilă puterea de transpunere a autorului într-un suflet ca cel al lui Hester Pryne, dând cu atâta iscusime glas unei voci de femeie, o voce care în acele vremuri era complet ignorată.
Vă recomand cu căldură cartea şi vă urez lectură plăcută! :)