Ultimul caiet al lui Saramago

Titlu: Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 – noiembrie 2009
Autor: José Saramago
Editura: Polirom
Anul: 2011
Pagini: 217

Recenzie trimisă de Florin Buzdugan

 

José Saramago – Ultimul caiet

    Tocmai am terminat de citit Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 – noiembrie 2009. Un caiet ce suplinește jurnalul personal, în sensul că întâlnim în el pasaje sau descrieri (aduceri aminte) ale autorului portughez.

    Textele reunite sub acest al doilea caiet (a mai apărut un caiet al lui Saramago, înainte de acesta, tot la editura Polirom) ni-l descoperă pe Saramago așa cum este el, trist sau revoltat împotriva nedreptății marilor corporații sau „chestiei Berlusconi”, cum îl denumește pe fostul premier italian; filosof sau critic (față de sine sau față de alții), cum face în articolul din 6 iulie, Critică, în care îi dă o replică lui José Mário Silva, cel care a criticat negativ Caietul saramagoian, replică pe care o dă nu dintr-un orgoliu de scriitor, ci pentru că sunt două motivele pentru care dă replica, „primul punct are de-a face cu un presupus simplism al analizelor problemelor, care m-ar caracteriza (…)” – raportat la spațiul pe care-l alocă Saramago articolelor pe care le postează pe blog, fapt de care se leagă acest critic, José Mário Sivla, spunând că nu pune linkuri, nu dialoghează direct cu cititorii și că nu interacționează cu restul blogosferei;   sau articolul din 10 noiembrie, Nu! șomajului, în care critică recesiunea în care a picat, intrat, pășit o lume întreagă, iată ce zice:

„Criza economică și financiară extrem de gravă care tensionează o lume întreagă, ne dă senzația angoasantă de a fi ajuns la finalul unei epoci, fără să ne dăm seama care și cum va fi cea care va urma. (…)

Putem să lăsăm ieșirea din criză pe mâna experților?

Oare nu sunt tocmai ei, bancherii, politicienii de nivel mondial, directorii marilor multinaționale, speculatorii, având drept complici mijloacele de comunicare, cei care, cu aroganța cuiva care se consideră în posesia înțelepciunii celei din urmă, ne închideau gurile când, în ultimii treizeci de ani, protestam timid, spunând că nu știm nimic, și râdeau de noi din cauza asta? A spune «Nu! șomajului» e o datorie etică, un imperativ moral. Așa cum este și denunțarea faptului că situația de față n-a fost provocată de clasa muncitoare, că nu ei sunt cei care trebuie să plătească neghiobia și greșelile sistemului.”

(pp.  189-190)

    Avem de-a face cu un Saramago (pentru cei care au citit câteva din romanele sale) diferit de vocea narativă a romanelor sale. Un Saramago care ajunge să spună despre sine: „Nu dramatizez. Mai presus de toate, nu exagerez în privința actului de a scrie. Nu vorbesc despre frustrările prin care trec în timp ce creez. (…) Uneori lucrurile nu ies așa cum aș vrea, sau nu ies deloc. Când lucrurile nu ies cum aș fi vrut, mă mulțumesc să le accept așa cum sunt.” (extras de pe clapeta copertei a treia)

    Sunt multe textele care atrag, care te captivează, fiindcă Saramago nu-și folosește stilul narativ, ci, din contră, își folosește stilul său de om, de om simplu care se revoltă, se indignează de știrile mondene sau de scandalurile religioase, de jurisprudență, sociale sau filologice în fond care se întâmplă în jurul său, iar blogul (Caietul) reprezintă un loc și un mod prin care și în care autorul Tuturor numelor sau al Eseului despre orbire, respectiv despre luciditate se defulează, se revoltă împotriva tuturor nedreptăților ce au loc pe lume și contra cărora el, același om simplu, nu poate face nimic.

    Închei această recenzie nu spunând că acest caiet ar fi unul al tristeții și al melancoliei (sau al frustrării), pentru că nu este. Conține și multe articole pline de entuziasm, de o adevărată mândrie, fericire etc. datorate fie conferirii titlului de „academician corespondent al Academiei Braziliene de Litere” sau Bronz, articolul de pe 1 iunie: „Iată-mă, așezat în mijlocul pieței, cu o carte în mână, uitându-mă la cine trece. M-au făcut puțin mai mare decât mărimea naturală, ca să fiu văzut mai bine, bănuiesc.” – cu o mândrie debordantă, dar, în același timp, cu o smerenie laică.

     Un ultim aspect al acestei cărți din al cărei conținut am extras o fărâmă este portretul pe care-l face Lisabonei sau, mai exact, întregii Portugalii și Americi de Nord, state roase de corupție, de avariție, de bogați care-i asupresc pe săraci, de săraci care-i asupresc pe cei ce nu-s de-o condiție cu ei, un portret real, care spulberă mitul occidentului plin de cu toate (chiar și al SUA, în care 46 de milioane de oameni nu au bani ca să-și plătească asigurările de sănătate etc. – Joc murdar, 25 august).

    Vă las în compania lui Saramago și a Caietului său ultim.

    Lectură plăcută!

Scroll to Top