„Unele lucruri nu apar scrise în cărți și-n caiete, iubirea e o poveste scrisă în inimile oamenilor. Nu-ți trebuie școală ca s-o citești.”
Unele cărți nu sunt pur și simplu cărți…nu sunt doar cărți. Sunt trăire sinceră, corpuri spirituale populate cu suflete cât se poate de reale. Cam sărace cuvintele mele, pe care nu vreau să le pipăi prea mult ca să sune mai bine, pentru că probabil nu există destule încât să poată descrie o carte cât o viață.
Tatăl celuilalt copil este o incursiune dureroasă în trecutul lui Shahab, un tânăr pictor care la aniversarea de 20 de ani simte nevoia să se rupă de mulțimea veselă și agitația ce-o însoțește pentru a rememora vremurile unei copilării chinuite, când pentru cei din jur nu era decât „un copil prost și speriat”. Se retrage pe acoperișul casei, un loc în care n-a mai pus piciorul de foarte multă vreme, de când tatăl său i-a interzis violent acest lucru.
Nu e ușor să ai patru ani și să nu fi scos vreun cuvânt până la vârsta asta. Inevitabil toți ai casei își pun mari semne de întrebare cu privire la capacitățile tale intelectuale, nu au de unde să știe că tu poți vorbi fără poticneli în mintea ta, locuită de cei doi prieteni dragi, singurii parteneri de discuție, singurii care te înțeleg și-ți alină loviturile dureroase, primite din partea celor care se presupune că te iubesc cel mai mult pe lumea asta – propria familie. Ei nu au cum să știe că sunt unicii vinovați pentru că sunt mult preocupați să-și trăiască propria viață sau să-și construiască un eu social ireproșabil și puțin deschiși să-și vadă petele mânjite pe suflet. N-au de unde să știe că „tratamentul” pe care ți-l aplică – toleranță rece în cel mai bun caz! – e singurul obstacol între tine și lumea rostirii. În cazul în care, într-o clipă de suferință acută, disperarea ta găsește resorturi interioare de eliberare și țâșnește ca un glonț în fața familiei extinse, dar sub forma unei înjurături, imediat după țipătul de încântare (a vorbit?!?!) primești o palmă, pentru că…nu se vorbește urât, trebuie să vorbești frumos. Cum să mai ai curajul să-ți deschizi sufletul, rană pulsatorie, în fața lor? Cum?
Singura ta salvare e mama. Ea pare să aibă resurse inepuizabile de înțelegere până în momentul în care el, tatăl celuilalt copil, al celui cuminte, silitor și care mai degrabă se sacrifică pe sine decât să ruineze visul de mărire și elogii sociale ale părintelui, își pierde pentru o clipă încrederea și nu-ți mai ia apărarea ca întotdeauna. În acel moment lumea ta se prăbușește, gânduri criminale îți zboară prin minte ca niște păsări bolnave, aflate în agonie. Și ai doar 4 ani, n-ai împlinit încă 5. Și spargi și țipi și trântești….și prin urmare ești pedepsit. Fratele și verișorii tăi s-au obișnuit să dea vina pe tine ca să-și ascundă trăsnăile. Și ești pedepsit iar și iar. Și nu mai înțelegi nimic din lumea asta, iar oamenii sunt doar niște aparate ce provoacă durere continuă, mută, surdă și epuizantă. Te întrebi de ce? „Pentru că suntem proști și nebuni” îi răspunde Asi lui Babi, prietenii tăi imaginari. Dar Babi, cu nesfârșitul lui optimism, te liniștește încă o dată: „Mai bine că suntem. Oamenii sănătoși la cap, săracii, în ce lume fără culoare trăiesc!” Sunt săraci pentru că nu știu câtă imaginație, inteligență, dăruire există în sufletul tău mut. Nu știu că pentru tine cuvintele sunt bule colorate și luminoase, cu care te joci nestingherit și le combini atât de armonios… că-ți sunt atât de dragi încât nu te poți abține să le colorezi intens și diferit, să reflecte prin nuanțe fascinante toată bogăția sensului lor.
Într-o clipă de slăbiciune a mamei (scutul tău în fața lumii celorlalți – l’enfer c’est les autres! -, doar, nu-i așa „toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor”), când ea acceptă să te ducă iar la medic, deși în sinea sa e convinsă ca n-ai nimic, iar tatăl tău, neatent ca de obicei, te ignoră citindu-și ziarul pe holul din fața cabinetului, fugi. Nu știi unde, ți-e frică de când te știi să rămâi fără mama ta, ți-e frică cel mai tare să nu te abandoneze cumva, dar acum nu mai poți îndura. Nu ți-a dat de ales, s-a aliat, chiar dacă fără voință, tatălui, călăul inimii tale, și simți nevoia să o pedepsești. Presimți cum, atunci când va observa că lipsești, îi va crește disperarea în ochi, apoi va coborî în străfundurile ființei, în sufletul ei bun, dar atât de slab în fața familiei – dușmanii tăi – și-l va umple cu cea mai pură formă a suferinței. Te oprește o femeie, poate la fel de bună ca mama ta sau cel puțin asta îți sugerează vocea ei, care încearcă să-ți găsească părinții, dar polițistul întâlnit e prea ocupat, așa că îi lasă numărul de telefon și te duce la ea acasă.
În ce lume ai intrat! Cine sunt oamenii aceștia blânzi și calzi, care mereu vorbesc despre copiii lor, odată ce le-ai trecut pragul și le-ai amintit de ei la vârsta pe care o ai tu? Cum se poate ca niște străini să te înconjoară cu atâta dragoste sinceră, fără a te cunoaște măcar? Ei nu știu că tu spargi lucruri, că ai gânduri de răzbunare și că ești un copil prost? Sau poate își dau seama, văzând că nu vorbești….dar atunci de ce se comportă așa? Cum poate un bărbat străin să fie tatăl ce nu l-ai avut niciodată, prin simplul fapt că-ți arată toată dragostea din lume? Tu ești pentru ei Micul Prinț… Micul Prinț…nu ți-a mai spus nimeni așa. Tu ești prostul familiei, ești prostul tuturor, bun să-i distrezi ca o maimuță de circ sau să încasezi mut nervii lor. Pentru câteva zile ai avut ocazia să trăiești într-o familie normală, afectuoasă. Cât balsam pentru rănile tale, unele cicatrizate, altele vii și dureroase, oh, cât de dureroase!
Ești recuperat…dar în afară de mama ta nu ți-a fost dor de nimeni și ai plâns disperat când te-ai despărțit de ei, mai ales de domnul cel drag și blând, străinul ce ți-a fost timp de câteva zile tată cum n-ai avut de când ești.
O întâmplare nefericită, mai ales pentru mama ta, face ca bunica din partea ei să se mute la voi o perioadă (murise bunicul tău). În bunătatea ei infinită și-n dragostea ce-i poartă trupul prin lume ca o crisalidă, a știut și simte cel mai acut acum că problema nu e la tine. Prezența ei în casă te salvează de la adevărata nebunie și pentru a doua oară începi să vezi luminițe de optimism, pâlpâind fragil la început, apoi tot mai puternic, în sufletul său. Durerea e tot acolo, știi că nu va trece niciodată, dar măcar ai parte și de cealaltă latură: încrederea, iubirea necondiționată, complicitate.
Romanul lui Parinoush Saniee prezintă și perspectiva mamei, care alternează cu cea a copilului. Este neîndoielnic faptul că greutatea mărturisirii înclină spre a băiatului, fiindcă e o călătorie atât de neașteptată, crudă, dureroasă, cu licăriri de lumină spre final, încât te epuizează psihic. Dar te prinde, nu te poți abține și citești până uiți să clipești și ochii te ustură…pentru că epuizarea psihică este dublată e o îmbogățire lăuntrică rară.
Nu credeam că va deveni cartea mea preferată din ultima perioadă. Nu mă așteptam defel, ca atare senzațiile sunt încă foarte puternice, deși am terminat-o de câteva zile. E un roman pe care l-aș recomanda mai ales părinților și tuturor celor care lucrează cu copii. Aș risca să spun că ar trebui să devină o lectură obligatorie pentru ei. Însă asigur orice cititor care se apropie de ea că s-ar putea să se lase cu lacrimi…și de-un fel și de altul. Ca-n viață…o carte cât o viață.