Pe 20 martie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, alături de Alexandru Cistelecan, Gabriel Liiceanu și Sorin Mărculescu, volumul inedit de Versuri ale lui Mircea Ivănescu, sub îngrijirea, selecția textelor, a unei prefețe mai mult decât generoase + un tabel cronologic de Al. Cistelecan, a fost lansat în lume. Un volum… de prestigiu în ochii tinerilor, spune Alexandru Cistelecan, fiind cea mai consistentă ediție antologică a poesiilor lui M. Ivănescu.
În discursul său, poate puțin nostalgic, Alexandru Cistelecan ne spune că între el și Ivănescu a fost o relație ciudată și caraghioasă, totul pornind de la faptul că el, Cistelecan, voia să scrie poezii, să fie poet, însă poeziile sale nu erau de factură „originală”, spune el, erau după calapodul (a se citi sub influența) ultimului poem-poet pe care-l citise, fie că era Trakl, fie că era Rilke (aparent, el și Ivănescu au avut o afinitate pentru Rilke), fie că era un altul; însă totul s-a schimbat (Liiceanu îi spune „schimbarea paradigmei poetice”) în momentul în care criticul dă peste cel de-al treilea volum de versuri ale lui Ivănescu (Poesii, Editura Cartea Românească, 1970, conform), acesta are parte de o bucurie enormă, deoarece, în opinia lui Cistelecan, poezia lui Ivănescu era egală cu sine însăși, dicțiunea poemelor (ca și când ar fi o relatare a unor incidente banale), somnolentă, notațiile de banal și de cotidian din poeme reprezintă „o suită imaginativă, nu consemnativă”, în subtextul căreia se ascund referințe culturale vaste, având de-a face, în poezia lui Ivănescu, cu o „enciclopedie referențială plină de ramificații subtextuale”, în care orice referință la un alt poem/ poet devine o (falsă) referință la sine, totul fiind spin și durere, poezia lui Ivănescu fiind una biografistă, marcată de evenimentele majore (și/sau minore) din viața lui.
Încheind, Alexandru Cistelecan spune că „felul în care-și trăiește viața, ca – pe – un fals existențial, e transpus într-o proză liricizată sau una incantatorie, o muzică ce te duce, ca un râu ce te poartă cu sine, plutind la suprafața apei, nelăsându-te să vezi ce amănunte dispar din viața lui și a ta, deopotrivă” – ceea ce sună foarte mult cu felul în care cineva caracteriza poezia lui Jack Gilbert, în care totul dispare și totul rămâne.
Gabriel Liiceanu se declară un iubitor de poezie, iar discursul său a fost unul în care ne-a relatat întâlnirea dintre el și poezia (lui Ivănescu).
Din „impostura” sa (termenul îi aparține) de cunoscător minimal al poeziei, cu o insuficientă pregătire hermeneutică, acesta spune că, în urma discuțiilor dintre el și Ivănescu, a rămas uimit de lipsa de cunoaștere a poeziilor lui Ivănescu, mai mult, că, în urma „întâlnirii teribile”, acesta, Ivănescu, își dădea jos masca modestiei.
Astfel, decis să îi citească Poezia, acesta are „șocul schimbării paradigmei poetice”, iar antologia de față reprezintă o omagiere editorială pe măsura a ceea ce era înăuntru”, fiind „foarte supărat” pe Alexandru Cistelecan pentru faptul că a lăsat în afara antologiei 4 madrigale.
Mai mult, acest aficionado al poeziei consideră că poezia rafinată este un produs superior al culturii și că, fără a parcurge un traseu inițiatic, nu poți ajunge la poezia, valoric, maximă; „a fi citit de un public competent, în clipa în care am crezut că-l descopăr am realizat că e foarte greu să ajungi la poezia calumea, deoarece e o chestiune îndoctrinată încă din școala primară; că suntem forțați să învățăm strofe întregi din poeziile unor poeți consacrați”, Ivănescu fiind în afara acestei paradigme. Mircea Ivănescu nu are versuri memorabile, ceea ce e minunat; poezia ajunsă la o formă anumită e mult mai altfel decât poezia ce ne-a îmbăiat sufletul în tinerețe”.
Faptul că Ivănescu evacuează, din recuzita liricii, toate armele lirice, lăsând în lirică in-aparentul, care e cea mai puternică armă, „insinuantul e in-aparența extraordinarului în haine umile” este, din nou, formidabil. Acest fapt îl duce cu gândul la ceea ce i-a spus Cioran într-o scrisoare pe care, îi place să creadă (expresia sa), acesta i-a adresat-o, „unii poartă o mască spre a se mări, eu port o mască spre a mă micșora”; astfel, Liiceanu conchide că Ivănescu a fost un om cu o cultură vastă, de la cultura muzicală (a studiat pianul de mic) până la cultura filosofică, cum spuneam, biograficul îmbibându-i textele, autenticul fiind elementul caracteristic al poemelor sale, iar spre ilustrare vom da 2 texte, alese de Liiceanu înspre finalul evenimentului, în încheierea articolului.
Sorin Mărculescu a vorbit mai puțin, deoarece nu a venit „la această lansare ca vorbitor, sosind aici dintr-o întâmplare”, însă despre M. Ivănescu (mivănescu) spune că a avut dintotdeauna o pornire de a sfida autoritatea (sediul fostei Edituri pentru Literatură Universală fiind în locul unui fost sediu al Securității pe strada Dianei), iar în perioada în care a lucrat la editura Univers – Sorin Mărculescu fiind cel care l-a angajat pe Ivănescu, cel care l-a intervievat etc. – pleca în timpul programului să bea și se întorcea mai viu, aprig, violent, calmându-se treptat.
Însă un lucru e sigur, cei trei căzând de acord asupra faptului că M. Ivănescu a fost „de departe cel mai mare poet”, neîndoios, lucru pe care însuși Ivănescu îl spunea despre sine.
Volumul, un adevărat tur de forță al criteriului calitativ vs. cel cantitativ, apare în condiții tipografice excepționale, cei ce doresc îl pot cumpăra de aici, noi încheind acest articol cu două poeme recitate de Gabriel Liiceanu:
„în romanul pe care tot vreau eu să îl scriu
are să fie o scenă de tip franţuzesc:
stau lungiţi, unul alături de altul în patul îngust –
camera e foarte veche, cu mobilă de hotel,
și afară e o dimineață cu ploaie murdară –
a început iarna (dar în romanele franțuzești,
unde casele sunt întunecate, prea vechi,
și străzile în cartierele de hoteluri sunt posomorâte,
iarna însăși este murdară – e o vreme cu ploaie –
zăpada vine târziu). și ea, alături, îl întreabă deodată:
«la ce te gândești?» – și el îi răspunde automat:
«la nimic.» (afară s-a făcut aproape întuneric,
deși e încă înainte de amiază – însă nu trebuie
explicat la ce se gândește el – nici nu trebuie spus
dacă într-adevăr se gândea la ceva.) și ea îl întreabă atunci:
«dar de ce ai suspinat?» el răspunde uscat
(el întotdeauna trebuie să vorbească reținut, altfel
decât ea – ca și cum ar merge greoi
prin nisip, singur, la marginea mării,
și valurile, la stânga lui, și cerul, o, cerul
cenușiu și ploaia lent spulberată –
cerul sub care celălalt, demult, aștepta
îngerii, şi scria elegii) – el îi răspunde uscat:
«nu suspin – respir», ea îi spune numaidecât
«bine, respiră».”
&
„trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îți amintești
mai târziu de ele – asa cum și pașii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușor
să știi să așezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva-ceva ce nu se mai așază
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine – că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă…”
(la stânga lui & vorbe, vorbe, vorbe)
Mâine, de la ora 7:00 p.m., la aceeași librărie de la Cișmigiu va avea loc lansarea volumului de povestiri Miros de roșcată amară, de Dan Alexe, alături de care va participa scriitorul Radu Paraschivescu.