Recenzie scrisă de Eugenia Crainic.
De scriitorul Gabriel Gafița n-am auzit deloc, drept care, când mi-a căzut în mâini romanul „Du-te departe de mine”, primul impuls a fost să aflu cine este omul. Și am aflat, pe de o parte, că este diplomat de carieră, iar pe de altă parte, că nu a scris nimic vreme de peste două decenii, dar că înainte de ’89 a publicat câteva titluri, unele dintre ele văzând tiparul după Revoluție. N-am înțeles exact de ce un diplomat de carieră n-ar fi putut să scrie nimic aflându-se în exercițiul funcțiunii, mai ales că am avut în familie doi diplomați și știu sigur că au de lucru, în ambasadele sau consulatele lor, maximum două ore pe zi, deși n-ar recunoaște-o. Se prea poate însă ca nu timpul efectiv avut la dispoziție pentru scris să-l fi determinat pe Gafița să nu scrie douăzeci de ani; cine știe, poate subiectele pe care avea de gând să le abordeze erau în contradicție cu activitatea sa profesională. Mai ales că, studiind rapid coperta broșată a romanului „Du-te departe de mine”, am aflat că protagonistul acestuia este un fost agent secret. Iar în reprezentanțele țărișoarei prin cele străinătățuri mă gândesc că nu-i tocmai de bonton să vorbești despre agenți și agenții secrete. Dar nu mai insist. Rămâne să aflu, dacă voi avea ocazia, mai multe despre resorturile care l-au ținut departe de scris pe Gabriel Gafița atâta amar de vreme.
De la bun început, „Du-te departe de mine” nu mi s-a prăut un titlu potrivit pentru un roman. Judecând după titlu, m-aș fi așteptat mai degrabă să descopăr un roman siropos, de dragoste, unde un el și o ea vor fi nevoiți să se îndepărteze unul de celălalt, din cine știe ce motive pe care urma să le descopăr citind și în niciun caz o poveste cu agenți secreți. Se prea poate însă să fiu profund influențată de cei 16 ani de ziaristică, unde titlul trebuia obligatoriu să vândă materialul propriu-zis, indiferent de calitatea acestuia. Revenind, consider că am ajuns să citesc „Du-te departe de mine” nu fiindcă m-a atras titlul, ci fiindcă am primit cartea.
Pe scurt, romanul este povestea unui oarecare Eugen Ionescu – și spun „oarecare” fiindcă protagonistul și-a ales cu bună-știință un nume banal, dar și celebru, în același timp – , care până la Revoluția din ’89 s-a numit Paul Ifrim, pe motiv că în vremea comunismului fusese securist, astfel că avea nevoie de o nouă identitate. Acesta, împreună cu prietenul și colegul său, Titi Vrej, și-au înscenat propriile „morți”, pentru a apărea, ulterior, cu identități noi. Vom avea de-a face, în consecință, cu Eugen Ionescu și cu un Titi Vrej devenit „domnul Vasilescu”. Mai aflăm, destul de repede, că cei doi dosiseră o parte însemnată dintr-o arhivă, pe care mai târziu au început s-o exploateze în scop lucrativ.
Așadar, Eugen Ionescu, astfel renăscut, se căsătorește cu „văduva” lui, devenind tatăl adoptiv al Melindei, fiica sa naturală, de fapt, fiindcă aceasta se născuse pe vremea când protagonistul figura în acte ca Paul Ifrim. Mai apoi, Ionescu își deschide firma Infotrafik SRL și, colaborând cu „domnul Vasilescu”, alias Titi Vrej, își continuă afacerile în care devenise expert încă înainte de 1989, anume taficul cu arme, în special pe filiera America de Sud. Pe Eugen Ionescu îl mai ajută și un expert în arhive, dar și o secretară care-i devine amantă.
Pe un alt palier, romanul gravitează în jurul preocupării constante a lui Eugen Ionescu de a-și scăpa fiica, destul de gâsculiță, din „ghearele” unor pretendenți nepotriviți, atât el, cât și soția lui fiind preocupați veșnic de bunăstarea psihică și fizică a progeniturii lor, fără să le pese că oferă însutit și nu cer absolut nimic în schimb; ca atare, fata poate să facă, sub ochii lor, absolut tot ce vrea, fiindcă din umbră pândește tatăl acaparator, înnebunit după îmbrățișările pline de recunoștință ale fiicei lui, căzute mai ales când aceasta răzbate din câte-o situație dificilă și crede, cu inocență și naivitate, că ieșirea din criză este exclusiv rodul deciziilor ei grozave și nicidecum nu s-ar pune problema ca acestea să fi fost influențate, din umbră, de gherila alcătuită din tatăl ei și colaboratorii lui. Acestei mici gherile îi cad victime doi pretendenți considerați total nepotriviți pentru Melinda, de părinții ei: mai întâi un homosexual interesat exclusiv de faimă și bani, care va fi distrus pe viață, iar mai apoi un lider de opinie în vârstă, care din mare militant pentru democrație este dezvăluit (cu acte fabricate de Eugen Ionescu și compania, pe principiul că „scopul scuză mijloacele”) ca fiind doar un fost turnător la Securitate și fiul unui spion aflat pe statele de plată ale KGB-ului.
În fine, dacă zbuciumul tatălui fost spion și actual traficant de arme de a-și descotorosi fata de pretendenți nepotriviți mai face, întrucâtva, deliciul cititorului, pe final cartea „leșină”, îi piere din intensitate, în special în special când mai-marii momentului îl lasă pe Eugen Ionescu fără afacerea prosperă cu arme, aceasta fiind încredințată unui om de-al casei. Protagonistului îi mai rămâne doar valoroasa arhivă ca obiect de tranzacționat, pentru asigurarea unei existențe tihnite.
O carte lipsită de intensitate. Așa o găsesc. Nici scriitura, în sine, n-a avut darul să mă impresioneze. Am descoperit, pe tot parcursul lecturii, un scris bătrânesc, lent, narațiunea curgea greoi; bașca o pudibonderie gratuită, pe care nu mi-o explic în contextul unui roman. Dacă-l scrii, fie spui lucrurilor pe nume, fie găsești sinonime. Diplomatul Gafița se prea poate să nu-și permită să spună „ai face bine s-o fuți pe fata asta…”, dar scriitorul Gafița ar fi bine să n-aibă prejudecăți legate de modul de exprimare al unui personaj de-al său; știm toți, desigur, că un om oarecare, cum ar fi Titi Vrej, în dialog cu prietenul Eugen Ionescu, ar spune „fuți” și nu cum ne-a lăsat Gafița să credem: „… ai face bine s-o f… pe fata asta, ca să ți-o fidelizezi.” (pag. 95) Sau: „Băi, bulangiule, mânca-mi-ai p…!” (Serios? Mânca-mi-ai p…? – pag. 11) Pudibonderia este dovedită de însuși faptul că trivialitățile apar scrise astfel de mai multe ori, teama autorului de cuvinte „grele” fiind de neexplicat. Ca să nu mai adaug că aceste trivialități pot contura înșiși personalitatea unuia sau altuia dintre protagoniști; or, cum să-i „vezi” conturul, atâta timp cât este trunchiat?! Sau să fie lipsă de curaj? Teama de „ce-am zice noi, cititorii, dacă…”? Habar n-am. Dar nu agreez.
Ar mai fi de spus câte ceva despre personaje; cumva, destul de precar definite. Soția lui Ionescu este o întreținută, nu face nimic, este doar nevastă și atât, preocupată strict de bunstarea fiicei sale, Melinda. Nu am idee pe ce criterii a luat-o fostul securist; de obicei, criteriile legate de pregătire contau; nevestele securiștilor aveau cariere, la rândul lor. Melinda, de asemenea, fiica ultra-răsfățată, este cam tâmpițică. Se cuplează fără discernământ, ba cu un tembel, ba cu un ins care i-ar putea fi tată, nu este în stare să-și găsească singură nici măcar o slujbă („Când lumea va reveni la lucru după Anul Nou, Eugen va porni în căutarea unui nou serviciu pentru fiica sa.” – pag. 219), practic, este de „profesie” doar „beizadea”, obișnuită să i se pregătească veșnic clopotul de sticlă sub care este obișnuită să-și trăiască viața. La rândul său, Eugen Ionescu este un „doi în unul” în materie de moralitate-imoraliate. Ba este moral, dând pe mâna poliției o pipiță care transporta droguri în vagin, lucru moral, nu-i așa, ba face trafic cu arme, la nivel mare, lucru profund imoral; ba este captat de nevastă, familie, integritatea fiicei, ba își înșeală nevasta cu secretara doar pentru că poate, nereieșind de nicăieri că aceasta ar avea vreo hibă pentru care și-ar merita tratamentul de încornorată.
În fine, o carte ciudată, care strigă după cititori răbdători.
P.S. N-am înțeles titlul nici până la final.