Recenzie scrisă de Paula Ivan
O ambulanță parcată în fața unei case; la câțiva pași, doi paramedici trag, sub privirile întregului cartier, targa pe care trupul lui Mary Lisbon, ultima dintre sinucigașe, zace neînsuflețit. O asemenea scenă, care de multă vreme nu mai reprezintă o premieră pentru mica și cândva liniștita suburbie a Detroitului, deschide romanul lui Eugenides, Sinuciderea fecioarelor.
E dezarmantă confruntarea cu Jeffrey Eugenides, chiar și atunci când vorbim despre romanul lui de debut. Nici nu e de mirare că n-a scris decât 3 cărți până acum – să nu uităm că lui Flaubert i-au trebuit 5 ani pentru a termina Doamna Bovary. Litera strunită, limbajul dozat, epurat de patetisme și nici pe departe îngreunat de detaliile atent plasate nu cade nicidecum în derizoriu, fiindcă avem de a face cu o experiență a stilului, una care desfată. Finețea ideii răzbate încă din alegerea vocii naratorive, căci numai sub ochii unui adolescent poate lua naștere impresia mirajului care străbate întreg romanul. Avem, de fapt, de-a face cu refacerea firului memoriei pe baza unui depozit de amintiri alcătuit cu o meticulozitate obsesivă, fir care ne duce în anul sinuciderilor celor 5 surori Lisbon: Cecilia, Mary, Bonnie, Therese și Lux. Tonul este dat de Cecilia, mezina care încearcă să își pună capăt zilelor pentru a doua oară, de data asta cu succes, la prima (și ultima) petrecere organizată de familia Lisbon (în speranța ameliorării stării Ceciliei de după prima tentativă), la care câțiva băieți din cartier, depozitarii amintirilor relatate, sunt invitați, devenind astfel martori ai tragediei.
Obsesia pentru fecioare a băieților, acum bărbați, se desprinde din fiecare detaliu, obiecte și relatări deopotrivă, toate niște artefacte ale iubirii pierdute, mărci ale irealului. Universul feminin în toată actualitatea sa i se arată lui Peter Sissen, un băiat invitat de către domnul Lisbon să ia cina în familie în semn de mulțumire pentru ajutorul la un proiect oarecare: „S-a înapoiat la noi cu istorisiri despre dormitoare pline de chiloți mototoliți, despre animale de pluș îmbrățișate până la sucombare de pasiunea fetelor, despre un crucifix împodobit cu un sutien, despre spațiile voalate ale paturilor cu baldachin și despre efluviile atât de multor fete tinere pe cale de a deveni femei împreună, în același spațiu înghesuit”. Să nu ne pierdem în aparanța acestei panoplii a arsenalului feminin. Trebuie să ne amintim de fragilitatea sa, de casa – mai mult fortăreață decât cămin – care adăpostește mediocritatea puritană, dialogul searbăd și rezervat al părinților, privirile crucișe și incomode ale mamei, și, în special, plictiseala paralizantă. („- Dac-ai fi fost în locul lor, te-ai fi omorât numai ca să ai ceva de făcut.”)
Ireală le pare băieților și seara balului, ale căror perechi devin chiar cele 4 surori rămase în viață. „Din acea seară a supraviețuit o fotografie (Exponatul nr. 10). Fetele sunt aliniate în rochiile lor de petrecere, umăr la umăr, în poziție de drepți, ca niște femei pionier. Coafurile lor țepene («anticoafuri», cum le-a numit Tessie Nepi, specialista unui institut de înfrumusețare) au aerul stoic, prezumțios al modelelor europene, trebuind să reziste în sălbăticie. Rochiile, și ele, amintesc de aceleași prime coloniste americane, cu bavetele lor tivite cu dantelă și cu răscroiala gâtului foarte sus. Iată-le, așa cum le-am cunoscut noi, cum încă începem să le cunoaștem: fâșneața Bonnie, sfioasă în fața aparatului; Therese și creierul ei, închizându-și strâns fantele ochilor suspicioși; Mary, pozând cu atitudine; și Lux, care nu privea la aparat, ci sus, în aer (…). Pe fețele fetelor strălucește o așteptare. Apucându-se strâns unele pe altele, trăgându-se unele pe altele în cadru, ele par a-și aduna curajul pentru o descoperire sau o schimbare a vieții lor. A vieții. Astfel, cel puțin, o vedem noi.” Tot acesta este momentul în care avem o înțelegere a situației din perspectiva fetelor. Aceasta reiese din dialogul lui Therese din timpul dansului: „- Cecilia era ciudată, însă noi nu suntem. Iar apoi: Nu vrem decât să trăim. Dacă ne lasă cineva”.
Contactul fetelor cu lumea se curmă în urma încălcării orei de întoarcere acasă în seara balului. Se impune, prin voința mamei severe, ruptura de lume, baricadarea fetelor în casă. E de parcă nu numai fetele, ci și întreaga locuință ajunge să se închidă lumii, abandonată într-o decrepitudine halucinantă, întreruptă de automatisme precum menținerea slujbei tatălui sau montarea de către acesta a instalației de Crăciun. Față de acest firesc disimulat, devenit un fel de carte de vizită pentru americani, care se încăpățânează în negarea vreunei întreruperi a normalității, bătrâna doamnă Karafilis, bunica unuia dintre băieți, afirmă: „Noi, grecii, suntem oameni triști. Sinuciderea are pentru noi un rost. Să înșiri lumini de Crăciun după ce propria ta fiică s-a dus în felul acesta nu are nici un rost. Yia yia mea nu a putut înțelege la America tocmai de ce toată lumea se preface tot timpul că este fericită”.
Nu putem să nu o credem pe Cecilia când spune că e greu să fii o fată de 13 ani. („- Este evident, domnule doctor, a rostit ea, că n-ați fost niciodată o fată de treisprezece ani.”) E greu să treci prin anii adolescenței cu formele trupului tău fraged ascunse de părinți în rochii cuminți și grosolane. Pentru oricare adolescent, mai mult sau mai puțin, într-un fel sau altul, fericirea este impresia că ești parte din lume. Ceva mai îndepărtat nici că se putea pentru fetele Lisbon. Este dorința afirmării, retezată ca ulmul ros de viermi din fața casei pe care fetele l-au apărat cu atâta ardoare de oamenii primăriei, este imposibilitatea afirmării prefăcute în conștiința stranietății și a ostracizării cea care închistează. Adolescentul, care nu poate stabili o legătură cu lumea, caută să o desconstruiască. În lipsa mângâierii nu poate surveni decât răzbunarea.
De-ar fi fost însă doar atât. Ar fi simplist să atribui cauze fiziologice sau psihologice sinuciderilor celor 5 surori, așa cum au încercat medici și psihoterapeuți deopotrivă. Eugenides însă rupe cu brutalitate acest fir bătătorit și agasant al gândirii: „Esența sinuciderilor nu a fost tristețea sau misterul, ci simplul egoism. Fetele au luat în propriile lor mâini decizii care sunt mai bine de lăsat în seama lui Dumnezeu. Au devenit prea puternice ca să mai trăiască printre noi, prea preocupate de ele însele, prea vizionare, prea oarbe” (a se vedea oprobriul opiniei generale cum că sinuciderea ar fi un act de lașitate). Odată nevoia de apropiere suprimată, renunță la luptă și părăsesc arena vieții.
În ciuda punții întruchipate de băieți (vezi schimburile de cântece, posibile prin conversații telefonice frugale – „Singur din nou, singur” de Gilbert O’Sullivan, băieții le răspund cu „Ai un prieten” de James Taylor – și planul acestora de a le ajuta să părăsească orașul, culminat cu intrarea lor în casă în noaptea sinuciderii celor 4), legătura cu exteriorul nu poate fi reluată. Ca o sfidare vine și gestul de a-i face pe băieți să asiste la dispariția lor, la scena morții colective orchestrată parcă de căderea în lanț a unor table de domino. Fiindcă fetele sunt de-acum pierdute pentru lume, doar împreună putând trăi, doar împreună putând muri.
De nimeni părăsite, nicicând uitate, nicidecum înțelese, probabil că aici rezidă mândria feminină, motorul voinței de a se face complet inaccesibile, intangibile, mereu fecioare. E tocmai acea sexualitate amorțită, amestecată cu inocența, a sutientului aruncat peste crucifix. Imaginea fetelor nu a fost niciodată depășită, nu a avut timp să acumuleze impurități, ea fiind întreruptă. De obicei, băieții își părăsesc jucăriile feminine odată cu maturizarea. În Sinuciderea fecioarelor însă jucăriile sunt cele care îi părăsesc pe băieți. Naratorul o recunoaște, până și acum, când își privesc soțiile, văd aceleași chipuri ale fetelor Lisbon. Amintirea nu se deformează, ci doar se estompează: „Tot ce avem noi este pe ducă – Exponatele de la 1 la 97, aranjate în cinci valize separate, fiecare având pe ea câte o fotografie a decedatelor ca o piatră funerară coptă, valize pe care păstrăm în coliba renovată dintr-unul dintre ultimii noști copaci (…). Nu am păstrat cavoul nostru suficient de bine închis, iar obiectele noastre sacre sunt pe cale să se volatilizeze”.
E tocmai această risipire a amintirii cea care întregește țesătura mirajului în acest roman al lui Jeffrey Eugenides. Odată cu episodul morții se instalează mizantropia, dezolarea băieților. Din melancolica deziluzie a pierderii obiectului fascinației, din destrămarea firului memoriei, din inventarul care se risipește rămâne simpla impresie că amintirile se răsfiră ca niște fire de nisip printre degetele naratorului sub propriile sale priviri. Vâlva stârnită în oraș este o reancorare a băieților în realitate, o disipare a vrăjii care îi golește de reverie și îi lasă acriți, recalibrați pentru banalul vieții; or tocmai aceasta reprezintă pierderea inocenței.
Cartea poate fi cumpărată de aici, beneficiind de transport gratuit.