Giovanni Drogo este numit ofițer la Fortăreața Bastiani, aflată în afara orașului său natal. Spre deosebire de alți tineri militari de carieră, care pornesc entuziaşti spre posturile unde au fost repartizaţi, el pleacă neliniștit, neputând să-i zâmbească nici mamei sale la despărţire, dar consolându-se cu gândul că va dobândi un grad înalt și o viață eroică pe această cale.
Dacă la început Drogo își dorește să se întoarcă acasă cât mai repede, din cauză că se simte alienat, sentimentul de familiaritate este recuperat ulterior și înlocuit progresiv cu noua conduită și cu regulamentul specific.
Fortăreața Bastiani nu este deloc impunătoare: are ziduri joase şi e înconjurată de povârnișuri surpate şi de râpe adânci, fără vegetație. În ciuda acestor particularități arhtitecturale şi de mediu, Drogo se simte atras și hipnotizat de această construcție rece, care îi trezeşte un vag sentiment de recunoaștere: „Dar unde și când mai întâlnise oare Drogo această lume? Poate în vreun vis, sau își plăsmuise singur citind vreun basm din bătrâni. I se părea că recunoaște totul,[…] în sfârșit triunghiul acela de podiș dezolat pe care stâncile din față nu izbuteau să-l ascundă. În suflet i se redeșteptaseră ecouri stranii pe care în zadar încerca să le înțeleagă”. (p. 30)
Fortăreața este un spațiu liminal care desparte mediul domestic, familiar (orașul din care pleacă Giovanni Drogo), de necunoscutul straniu, care nu e ea însăși, ci deșertul din Nord, sentimentul de insolit fiind stimulat şi de legenda care circula printre militari, potrivit căreia ar mai exista tabere de tătari, astfel că scopul comun al camarazilor este acela de a aștepta un război care întârzie, parcă la infinit, să se declanşeze. În aceste circumstanţe, Fortăreața îşi relevă condiţia de spațiu-surogat, care păstrează viu interesul lui Giovanni Drogo și al celorlalți ofițeri pentru propria existenţă. După stadiul minim de patru luni de apărare a zidurilor, deşi ar putea oricând să plece, Drogo nu părăsește această capcană mental-fizică decât într-o situație limită. Este o metaforă a dorinței de a fi erou, un topos generator de tensiuni interioare (relevant în acest sens fiind episodul în care o alarmă falsă are ca rezultat uciderea unui camarad, urmată de lipsa vreunei reacții umane, cum ar fi compătimirea soldatului, care e înlocuită de felicitările ofițerului către cel care a tras)
Timpul e reversibil, fiind măsurat doar în anotimpuri, dar care vin mereu cu o surpriză narativă, precum apariţia prieteniilor nesperate dintre camarazi, jocurile de la popotă sau comploturile. Și deși nu e evident de la un prim nivel de lectură, ireparabila fugă a timpului transformă acest loc într-un domeniu magic și solemn, care transcende caracteristicile unei zone utopice şi se apropie, ca morfologie, de ceea ce Platon numea khora (în Timaios), adică un loc virtualizat, lipsit de o localizare precisă, în care obiectele se pot transforma în reprezentări și invers, fiind supuse nimicirii. Chiar și moartea se transformă în reprezentare pură – şi, nu întâmplător, episodul cu cea mai mare forță evocator-expresivă, și, pentru mine, cel mai încărcat de fascinaţie, este cel în care Angustina moare pur și simplu, deși asupra lui nu s-a tras niciun glonț. Insist pe descrierea Fortăreței și nu pe descrierea personajului principal, sau a altor personaje, pentru a-mi încuraja cititorul să-și cartografieze mental spațiul, mai întâi, pentru ca, astfel, să intre apoi în intimitatea lor.
În fine, singura bătălie care se dă e în fortăreața interioară a lui Drogo, lectorului rămânându-i sarcina, şi plăcerea, de a afla ce s-a întâmplat după moartea lui Angustina.
Titlul cărții, Deșertul tătarilor, reprezintă expresia unei iluzii colective prin care virtualitatea așteptării nu se împliniște aproape niciodată.
Este o carte care necesită acomodare, așa cum și lui Giovanni Drogo i-a trebuit de îndată ce a părăsit orașul natal, adică domeniul familiarului, pentru a intra în lumea Fortăreței, textul însuși fiind o fortăreață-text, în care „trebuie să observăm detaliile cu tandrețe” (cum sugerează Vladimir Nabokov, în Cursuri de literatură, că ar trebui să citim).
Recenzie de Elena Donea.