Toate numele – José Saramago

 

Unul din romanele lui José Saramago, Toate numele, mi se pare cel mai enigmatic dintre toate. Romanul debutează cu personajul central, pe nume dl. José, care lucrează ca funcţionar la Arhiva Generală a Stării Civile, instituţie ce pare a fi atemporală şi prezentă încă de când lumea a fost creată. Acesta, cum am spus, lucrează ca funcţionar la arhivă, la secţia înregistrări naşteri/ căsătorii/ divorţuri/ decesuri. Nimic prea complicat până acum, de acord. Dar dl. José are o mică pasiune, anume aceea de a duplica foile anumitor personaje celebre care au fişa la starea civilă, de a decupa articole din ziar etc., fapt ptr. care are un loc special ptr. toate documentele de acest tip. Dl. José locuieşte într-o casă lipită practic de pereţii exteriori ai stării civile, fapt ce-l face pe funcţionar să fie un organism ori parazitar, ce depinde de această instituţie, ori un simbiot, ce poate denota o relaţie de simbioză între fiinţa lui José şi clădire stării civile. Asta doar fiindcă el nu are familie, nici rude, nimic. Este practic o fiinţă singură fără vreo legătură în lumea exterioară. Încă.

Într-o seară, în timp ce făcea duplicate, găsi în cele 4 fişe ale unor personalităţi celebre încă o fişă a unei femei necunoscute. Problema nu este că a găsit acea fişă, ci ptr. că este necunoscută. Aici are loc o dedublare a persoanei care este José. Acesta începe să caute acea persoană deoarece îi lipseşte o anumită dată, de naştere. Şi începe prin a căuta legături în blocul unde aceasta, femeia, a locuit. La apartamentul în care a locuit găseşte pe cineva diferit faţă de ceea ce căuta, aşa că se duce la parter, la una dintre cele mai bătrâne locatare ale blocului, care îi spune unde a copilărit, unde a învăţat, unde a stat, ce familie a avut şi nu numai. Asta poate fi înţeles ca o alterare a personalităţii lui José, care, din funcţionar tăcut şi docil, devine un detectiv particular dornic de a găsi cheia misterului ce sălăsluieşte în chiar mâinile sale.

Acesta află şcoala unde a învăţat, şi unde a lucrat ca profesoară, află de ce s-au mutat ei, familia femeii necunoscute, şi din ce cauză. Astfel José devine şi confident al unei alte femei necunoscute pe care o cunoaşte şi la care va reveni ptr. a mai sta de vorbă şi a mai afla una alta. Ajunge acasă la el, se odihneşte, iar a doua zi munceşte foarte mult, deoarece a întârziat la muncă, iar fişele proprii unei arhive a stării civile s-au adunat multe. După ce termină cu fişele, acesta cere zilele libere la care are dreptul odată pe lună. Profită de acest lucru pentru a merge la şcoala la care a învăţat, şi nu numai, femeia necunoscută, însă nu află nimic. Aşa că, acesta aşteaptă să se lase noaptea pentru a putea intra prin efracţie în clădire.
Se lasă seara, acesta ajunge, după multe ocolişuri, la şcoala cu pricina. Fiind precaut, acesta are grijă să nu facă larmă, deoarece nu ar vrea ca vreun om curios să audă, să iasă la geam, să vadă ce se întâmplă şi, alarmat, să cheme poliţia. Nu asta ar vrea dl. José. Acesta are pregătită o lanternă, deoarce insepctează zona, încerând să găsească un loc pe unde ar putea pătrunde în clădire. Un lucru fascinant, pentru mine cel puţin, este faptul că dl. José ţine un jurnal despre tot ceea ce a făcut el de la găsirea fişei femeii până în momentul actual al acţiunii, deşi ştie că dacă cineva ar afla despre ceea ce face el, ar apărea consecinţe severe.
A doua seară, revine la şcoală, cu o frânghie, lanterna şi o bucată de slănină pe care o va folosi drept lubrifiant pentru a intra fără a se chinui în clădire. Începe ploaia. Iar singurul loc pin care ar putea intra este o fereastră deschisă la etajul I al clădirii, situat deasupra unei debarală. Acesta se suie pe debara, dar, datorită ploii, este cât pe ce să cadă de pe acoperişul situat la vreo 3 m. înălţime, dar se loveşte cu genunchii de marginea acelei debarale, nu cade, dar, ptr. că stă foarte mult în ploaie, chinuindu-se, capătă o răceală pe cinste. Intră în clădire şi caută mai întâi infirmeria, ptr. a-şi dezinfecta genunchii şi ptr. a lua o pastilă ptr. răceală. Apoi caută cantina şcolii deoarece este lihnit, nu a mai mâncat de câteva zile. Îşi calmează foamea, apoi merge să caute ceea ce trebuie căutat. Ca interpretare, putem spune că dl. José are mai multe “personalităţi”, detectiv, infirmier, hoţ, însă nu orice fel de hoţ, ci un hoţ inteligent, deoarece calculează cu atenţie fiecare mişcare şi fiecare viitoare consecinţă a faptelor sale ilegale.
Caută mai întâi la secretariul şcolii, acolo se ţin documentele profesorilor şi elevilor care lucrează/ au lucrat sau înaţă/ au învăţat la respectiva şcoală. Dar nu găseşte nimic. Apoi merge să mai cerceteze, urcă în mansarda şcolii şi acolo descoperă arhiva şcolii, o sală întunecoasă, în care întunericul este la el acasă, praful stă aşezat peste documente, semn că nimeni nu a mai trecut pe aici. Această sală este comparată cu sala din arhivă. Însă nu toată, ci doar întunericul ce este ca la el acasă. Se pune să caute, cu grijă să nu stârnească praful de pe documente, nu găseşte nimic. Coboară înapoi în şcoală, un fel de renaştere sau de scăpare din ghearele morţii. Merge în biroul directorului, şi se culcă, nu înainte de a-şi lepăda hainele ude leoarcă. Datorită simţului său matinal, se trezeşte repede, răcit cobză, pune lucrurile din biroul la locul lor, îşi pune hainele, şi pleacă pe unde a intrat fără a atrage atenţia asupra sa.

Două zile nu mai dă la servici datorită răcelii, care este caracterizată ca o stare delirantă. Singurul său companion este tavanul camerei în care îşi duce zilele, şi cu care are adevărate discuţii filosofice.
Medicul arhivei îi spune că nu poate da la servici încă, deoarece are o problemă de sănătate ce necesită odihnă la pat. Superiorul său, directorul arhivei, îi trimite supă caldă timp şi medicamente pentru a-l ajuta să se vindece, pentru a putea reveni la lucru. Colegii săi devin geloşi pe el, deoarece se ştie că şeful lor este un tip rigid şi rece şi distant faţă de subalternii săi. Deci dl. José devine un angajat oarecum privilegiat.
Deoarece nu găseşte nimic la arhiva şcolii, acesta se duce la cimitir, deoarece cimitirul este o instituţie asemănătoare arhivei generale, acesta nu are nevoie de vreun documente oficial, cu parafa arhivei, care să motiveze prezenţa sa. Aici află că femeia a murit şi îi este dat un număr de sicriu, pentru a putea ajunge mai repede la mormântul femeii. Acesta intră în cimitir şi este condus la mormântul respectiv. Acolo vede că numărul de pe foaia primită de la funcţionarul cimitirului nu coincide cu cel de pe cruce. Aici întâlneşte un păstor care se joacă cu numerele mormintelor pentru că, spune oierul, cei ce vin aici, la cimitir, vin ptr. că vor să nu mai fie căutaţi de nimeni, să fie lăsaţi în pace, dar rudele continuă să vină ptr. a-i jeli pe morţi, atunci el nu face decât să le ofere liniştea vecii vecilor. Asta iscă o adevărată discuţie interioară între José funcţionarul şi José intelectualul, deoarece acesta este un mic intelectual care poate dezvolta discuţii din orice dilemă existenţialistă. Acesta înnoptează în cimitir deoarece este firul pe care-l ţine după el ptr. a nu se rătăci se rupe, aşa că este nevoit să doarmă acolo şi să aştept zorii zilei ptr. a putea căuta firul. Cimitirul găseşte echivalent în arhiva şcolii şi în sala arhivei morţilor din arhiva generală, instituţie cu istorie şi metode proprii de la începuturi până în prezent. Astfel că şi cimitirul devine o sală mare, plină de copaci, rădăcini, tufe şi un mic râu ce separă două drumuri, un fel de Styx demitologizat. Iar oierul este luntraşul bărcii care trece morţii dincolo de Styx, făcând imposibilă întoarcerea morţilor, deoarece el, oierul, dispare dincolo de tufişuri, la fel şi oile sale.

Într-un final, ptr. a sări peste multe detalii pe care aş vrea să le desoperiţi singuri, acesta află că femeia este moartă, dar nu se găseşte certificatul de deces, astfel că ea, legal, este vie – suspendată între două realităţi ale simţurilor terestre şi ezoterice.
Ajuns la arhiva generală, află că şeful său i-a citit jurnalul şi a rămas de munca de care a putut da dovadă un organism a cărui existenţă parazitară sau osmotică depindea de clădirea arhivei. Romanul are un final deschis, astfel că fiecare poate da un final romanului.

Aşa că apucă lanterna, lua firul Ariadnei şi intră în arhiva morţilor. Sper că v-a plăcut acest eseu şi sper că veţi citi romanul cu aceeaşi plăcere cu care l-am citit şi eu.

Lectură plăcută!

Scroll to Top