Toamna patriarhului sau romanul nemuririi

Recenzie scrisă de Alice Bratiș

Dacă pentru majoritatea cititorilor Gabriel Garcia Marquez este „magul realismului magic”, nu toți știu însă că, în afara sferei literare, laureatul Nobel a activat ca jurnalist și om politic. Ba mai mult, simpatiile sale în domeniu au stârnit diverse controverse, fiind acuzat la un moment dat de tiranofilie. De ce este important acest aspect? Fiindcă Toamna patriarhului se vrea a fi romanul său autobiografic, suma tuturor cărților semnate de marele scriitor columbian.

Plasat în tărâmul exotic al Caraibelor, cadrul istorico-politic atât de exploatat în literatura sud-americană se concentrează în romanul de față în figura iconică a dictatorului. Spre deosebire de alte opere de referință precum Un veac de singurătate sau Dragoste în vremea holerei, unde se țese evoluția mai multor personaje, de această dată toate ițele converg spre portretul patriarhului, adunând laolaltă caracteristicile stereotipice ale unui despot autentic. Perspectiva se răsfrânge mai cu seamă asupra vieții sale private care abundă în detalii viscerale ce nu vor cruța imaginația celor sensbili.

Începutul romanului ne deschide poarta către ruinele unei epoci al cărei palat prezidențial luxuriant este acum locul de pășunat al dobitoacelor.

N-am fost nevoiţi să forţăm intrarea, cum crezusem, căci poarta din mijloc păru a se deschide doar sub imperiul vocii, aşa încît am urcat la primul cat pe o scară de piatră roşie ale cărei covoare de operă fuseseră tocate de copitele vacilor, şi din primul vestibul şi pînă în iatacuri văzurăm birourile şi sălile oficiale în ruine, pe unde se plimbau vitele nepăsătoare mîncînd perdelele de catifea şi sfîşiind pluşul fotoliilor…

Acest spațiu central e un mozaic al tuturor vremurilor, căci însuși patriarhul este prins într-o buclă temporală. Având între 107 şi 232 de ani, generalul, personaj matusalemic permanent aflat în toamna vieții, ba pare a fi mai în vârstă decât însăși mama sa, ba revine senin cu forțe proaspete gata să pună la cale o surpriză pentru trădătorii săi. Nu e paranoic doar în privința trădătorilor ci și a propriei sale morți, care îi este prezisă în apa fermecată din ulcelele ghicitorilor. Așa cum Narcis e absorbit de propria reflexie, el va deveni obsedat de moartea sa. Merge până în punctul în care își creează sosia perfectă care va muri în locul său, apoi, asistând camuflat la „viața sa de apoi” se decide să nu mai moară niciodată.

Prin păienjenișul de atrocități datorate setei de putere, vanității, senilității sau pur și simplu placidității se ascunde tema solitudinii supreme. De la un punct încolo devine aproape absent în scena politică pierzând orice contact real cu poporul a cărui imagine asupra marelui conducător este un mix de groază și stupoare și care se raportează la el prin intermediul unui basm fără cap și coadă brodat pe cale orală din generație în generație. Acest tiran prezentat mai curând ca un bătrân neajutorat și bolnav de hernie stârnește mila fiindcă va domni peste generații, însă trăindu-și veacul de singurătate.

Elemente ce țin de universul specific realismului magic se regăsesc și aici. De pildă, toți fiii săi nelegitimi procreați la repezeală în amiezi toride prin cotloanele palatului se nasc la 7 luni.
Cu toate acestea, în Toamna patriarhului, Marquez trece dincolo de particularitățile genului și nu o dată, sub ochii cititorul surprins, fantasticul e subit deconspirat, iar farsa alunecă în grotesc. Spre exemplu: oamenii săi înscenează o eclipsă pentru a reconstitui un moment romantic între el și Manuela Sanchez, o tânără de care era amorezat; după moartea mamei sale intenționează să o canonizeze, îi poartă leșul prin toată țara și se vehiculează că ar face minuni, în realitate însă e vorba de diversiunea oamenilor plătiți pe ascuns să-i facă pe plac.

Unul dintre cele mai importante aspecte și totodată ceea ce deosebește cu adevărat romanul de celelalte opere marqueziene este scriitura sa. Marquez susține că „este cea mai experimentală” dintre cărțile sale. E lesne de înțeles de ce: nu vom găsi aici mai nimic din tehnica narativă tradițională. Structura labirintică permite îmbinarea dintre narațiune, monolog și dialog fără ca lectura să-și piardă cursivitatea, în ciuda faptului că sunt pagini întregi care se derulează fără punct. Vocea narativă se schimbă în permanență, ceea ce conferă textului impresia unei viziuni colective care e, în fond, vocea tuturor. Folosirea verbului am văzut în repetate rânduri, ne duce cu gândul la Biblie, la mărturia comună a unei existențe ieșite din comun ce poate dăinui doar prin experința personală :

…am văzut ochii înecaţi în lacrimi care mă stropiră necruţător din mlaştina agoniei, am văzut limba de spînzurat a animalului decrepit care-mi murea în braţe fără un martor care să-mi certifice inocenţa…

…şi acolo l-am văzut pe el, în uniforma de doc fără galoane, cu jambierele puse, cu pintenul de aur la călcîiul stîng, mai bătrîn decît toţi oamenii şi toate vietăţile de pe pămînt şi din apă, prăbuşit cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă, aşa cum dormise noapte de noapte în toate nopţile din cumplit de lunga-i viaţă de despot singuratic…

Până la urmă, patriarhului își câștigă nemurirea prin memoria poporului, și nu întâmplător declară autorul: „Literar, cartea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare, este Toamna patriarhului”.
Nu e o lectură ușoară, dar cu siguranță e un must-read pentru toți iubitorii acestui scriitor complex.

Scroll to Top