Haruki Murakami și sinestezia unei epoci

Recenzie scrisă de Alice Bratiș.

”I once had a girl, or should I say, she once had me…
She showed me her room, isn’t it good, Norwegian wood?” (The Beatles, Norwegian wood)

Așa începe piesa Norwegian wood a formației The Beatles, în contextul nostru, madlena proustiană care ne proiectează direct în miezul romanului cu același nume. Toru Watanabe, personajul principal, se află în zbor spre Hamburg când aude această piesă care-i produce un declic și deschide instant o poartă spre trecut. Un sentiment de vertij, culoarul avionului se preschimbă treptat într-o pajiște înverzită și iată-ne aterizați în Japonia anilor ‘60-’70.
La Murakami muzica și ficțiunea merg mână în mână și asta deoarece relația autorului cu muzica nu este una oarecare. Opera sa este asezonată cu un mix eclectic de trimiteri la melodii și artiști, de la The Beatles la Miles Davis și înapoi la Bach; cu siguranță „Pădurea norvegiană” nu este romanul care să facă rabat de la acest obicei. Așadar, un alt motiv bun pentru a-l citi pe Murakami este faptul că ai ocazia să-ți îmbogățești playlist-ul cu mici bijuterii muzicale. Colecția sa personală înglobează aproximativ 10.000 de discuri de vinyl, și nenumărate CD-uri, dintre care o mare parte jazz. Într-un eseu publicat de The New York Times, povestește despre fascinația sa pentru acest gen muzical și cum înainte de a fi scriitor a înființat un club de jazz în Tokyo. Stilul său de a scrie este inspirat din muzică. În cazul amândurora, spune el, un element esențial este ritmul, iar debutul său literar a fost marcat de dorința de a scrie așa cum se cântă la un instrument. În epilog, autorul mărturisește că a scris ultima parte din romanul de față într-o tavernă, ascultând fără oprire melodia Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band semnată de The Beatles.

După cum se poate ghici din versurile piesei de referință, cartea este în mare măsură un roman de dragoste. Memoriile protagonistului ajuns la maturitate ne trimit în perioada sa de sfârșit de adolescență. Proaspăt ajuns pe băncile facultății, Watanabe se află într-un proces tacit de vindecare în urma traumei suferite în liceu când cel mai bun prieten al său, Kizuki, se sinucide. Refugiat în literatură și prins în rutina vieții de cămin, își propune să înceapă o nouă viață. După un an în care nu s-au văzut, Watanabe o reîntâlnește pe Naoko, fosta iubită a lui Kizuki. La rândul ei, aceasta încearcă să facă față realității brutale în lipsa celui decedat. Plimbările de duminică prin Tokyo și conversațiile timide îi apropie din ce în ce mai mult, însă ceea ce-i leagă cu adevărat este amintirea dureroasă a lui Kazuki. Începe să se contureze o idilă, dar după ce își petrec o noapte împreună, Naoko dispare din nou, refugiindu-se într-un sanatoriu din cauza instabilității psihice. Între timp, apariția subită a lui Midori, o colegă de facultate zglobie și dezinhibată, îl intrigă și îi distrage atenția dozat. Între tentativa de a rezolva puzzle-ul lăsat de Naoko, nopțile de dezmăț petrecute în oraș cu colegul său Nagasawa, controversata Midori și povestea lui Reiko, Toru Watanabe caută răspunsuri la propriile întrebări.

În ceea ce privește tehnica narativă, textul nu impune prea mari dificultăți. Parcurgând primele pagini, ești tentat să crezi că romanul se încadrează în categoria airport novel ținând cont de ușurința cu care se citește și de subiectul aparent lejer. Avem însă de-a face cu un roman realist, care are în centru abisurile umane, ceea ce aduce un contrabalans echitabil. Aproape fiecare personaj este absorbit de o dramă personală în jurul căreia e construit. În urma evenimentelor tragice și a relațiilor interumane complexe, atât personajul principal cât și cititorul ajunge să chestioneze normalitatea. „Cei pe care îi văd eu scrântiți sunt acolo, în lumea de afară.”- afirmă Watanabe în timpul vizitei la sanatoriul în care se afla Naoko – nu e o coincidență că acesta avea la el un exemplar din „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann. E doar un exemplu de intertextualitate pe care îl găsim în carte pe lângă multe alte trimiteri literare.

Watanabe, personaj narator, e mai degrabă translucid în dialogurile cu ceilalți, lăsând impresia unei placidități care trădează vulnerabilitate și creează confuzie, urmând ca spre final să devină sonor.
Puternica influență occidentală își spune cuvântul și aici deoarece nu găsim prea multe elemente specifice societății sau culturii nipone. Tensiunea sexuală pulsează la tot pasul, iar episoadele erotice sunt explicite și frecvente. Personajele vorbesc deschis despre așa-zisele subiecte tabu, iar această libertate precum și revoluțiile studențești sunt doar alte manifestări ale perioadei descrise în carte. Dincolo de aparenta superficialitate, într-o manieră sensibilă prin simplitate și firesc, „Pădurea norvegiană” este până la urmă o compoziție despre viață și moarte.
„Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață. Transpus în cuvinte pare un clișeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există în prespapier, în mingile roșii și albe de pe masa de biliard. Noi trăim și o inspirăm în plămâni ca pe niște firicele mici de praf.”
Autorul reușește să facă ceea ce-și propune redând cu acuratețe ritmul și atmosfera anilor ’60-’70. S-ar putea chiar spune că „Pădurea norvegiană” e pentru epoca rock and roll un fel de „Marele Gatsby” pentru era jazz-ului. Pentru mine e ca un refren fredonat obsesiv, care va continua să mă bântuie o vreme.

Scroll to Top